Continuăm serialul nostru dedicat Centenarului României Mari cu prezentarea unor personalități care au marcat evenimentele de acum un secol. Gorjenii au jucat un rol important în evenimentele care au pregătit Marea Unire, visul de veacuri al tuturor românilor. Ne aplecăm astăzi asupra personalității generalului Titus Gârbea, un erou al celor două războaie mondiale pe care am avut onoarea să îl cunosc în ultimii ani ai vieții sale. Reținem că generalul Titus Gârbea a trăit 105 ani și trei luni, o longevitate uimitoare pentru cineva care a înfruntat moartea pe câmpul de luptă.
Încă de la început trebuie să lămurim un lucru, în foarte multe surse istoriografice generalului i se recunosc originile gorjene doar prin soție. Titus Gârbea(1893-1998) era mândru că se trage dintr-un neam gorjean-Gârbea-strămoșii săi activând alături de Tudor Vladimirescu la 1821. S-a născut într-o familie numeroasă, de 21 de frați, dintre care mulți au murit prematur. S-a căsătorit cu Silvia Gârbea, fostă Câlniceanu, fiica unui moșier din Bengești. O casă construită de generalul Gârbea la Bengești în 1927 există și astăzi și este funcțională pentru urmași.
Titus Gârbea, ofițer de carieră
În toate bibliografiile, Titus Gârbea ne apare ca ofițer de carieră și diplomat militar în anii celei de-a doua conflagrații militare mondiale. Îl găsim ca sublocotenent la începutul Primului Război Mondial, colonel și general în anii celui de-al doilea Război Mondial.În Primul Război Mondial, ca sublocotent de artilerie, se va remarca în luptele de la Gorj. În perioada campaniei din 1917, a făcut parte din Grupul de comandă din Brigada 15 artilerie din Divizia 15, comandată de generalul Paul Angelescu și a fost avansat la gradul de locotenent.
Pentru perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, colonelul Titus Gârbea a îndeplinit funcțiile de atașat militar la Berlin (1938-1940), atașat militar la Stockholm și Helsinki (1940-1942), șef al Detașamentului de legătură Gârbea cu Grupul de Armate Sud (1942-1943), comandant al Brigăzii 18 Artilerie (1943-1944). A fost înaintat în anul 1943 la gradul de general de brigadă (cu o stea).
Povestea militară nu se oprește aici, trecut în rezervă în anul 1944, Gârbea a fost reactivat în anul următor și numit în funcția de comandant al Corpului IV Artilerie (1945-1946), cantonat în Oltenia de Nord, având misiunea specială de a asigura paza militară a tezaurului Băncii Naționale, ascuns vremelnic la Mănăstirea Tismana și în alte localități din județul Gorj. Este trecut din nou în rezervă în anul 1946 și apoi în retragere în anul 1947.
Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru generalul Gârbea deposedarea atât de pământul, cât și de casa din județul Gorj în baza Decretului nr. 83/1949, deși suprafața terenului era de numai jumătate din limita de expropriere, iar casele de locuit nu se expropriau. I s-au confiscat toate bunurile personale și gospodărești..
După decembrie 1989, generalul Titus Gârbea ca veteran al celor două războaie mondiale, a fost înaintat la gradul de general-locotenent (cu 2 stele) în retragere la 17 septembrie 1993, când a aniversat vârsta de 100 ani. Mai târziu, generalul în retragere Titus Gârbea a fost înaintat la gradele de general de corp de armată (r) (19 septembrie 1996) [6] și de general de armată (r) (22 septembrie 1998), „pentru merite deosebite în întreaga sa activitate desfășurată în cele doua războaie mondiale”. Biografiile oficiale ale generalului rețin că acesta a fost decorat de mai multe ori: medalia „Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial, 1941 – 1945” (pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 1994).
Gârbea despre Primul Război Mondial
Mai multe publicații, inclusiv reviste de istorie și cu specific militar, au publicat în anii din urmă informații despre cele aflate de generalul Titus Gârbea în anii celui de-Al doilea Război Mondial din surse germane despre desfășurarea Războiului de Reîntregire Națională al României.
„Am cunoscut în Germania, fiind eu acolo oficial, ataşat militar, colonel, am cunoscut pe generalul von Mackensen. Este acest vestit general care ne-a cucerit pe noi în 1916, iar în marea bătălie care s-a dat pentru Bucureşti în 1916, noiembrie 1916, eu am fost printre luptătorii cei mai mici, dar cei mai vajnici, în luptele care au fost înfrânte de Mackensen şi a trebuit să ne retragem. Eu aveam atunci comanda unei baterii, eram ofiţer numai de un an. Comandantul de regiment al nostru, un mare patriot, a murit în timpul războiului, a murit între tunurile lui, împreună cu un grup de ofiţeri, alţii au fost luaţi prizonieri şi duşi prin Germania şi prin Bulgaria, unii la Turtucaia, alţii pe Dunăre. Eu am luptat pe Dunăre, în Dobrogea şi din Dobrogea, prin Brăila, am fost trimişi eu, unitatea mea, am fost trimis tocmai la Petroşani, pe Valea Jiului. Şi de acolo, luptă după luptă, pe Jiu, pe Olteţ, pe Olt, pe Neajlov, până în Moldova şi nu mai aveam nici un proiectil. Este penibil să ai un material excelent – aveam nişte tunuri, o frumuseţe! Grele, unul s-a răsturnat peste mine din cauza bombardamentului şi m-a rănit la picior, sufăr şi acum. Nu se mai cunoaşte decât cicatricea şi durerile care din când în când mă săgetează…”, scria Titus Gârbea mai târziu.
”Şi la o mare sărbătoare naţională, erau 50 de ani de viaţă ai lui Hitler, mare sărbătoare, corpul diplomatic şi mai ales ataşaţii militari, în uniformă au fost invitaţi şi am luat parte. Alături era tribuna veteranilor în care era generalul von Mackensen. Şi când a auzit Mackensen că eu sunt acolo, ataşat militar român, din România unde el a fost doi ani de zile – mai mult chiar! – a ţinut ca să mă vadă. M-am dus, m-am prezentat, iar noi, Corpul ataşaţilor militari, […] i-am dat un prânz mare, o mare agapă, la care el a venit cu multă plăcere, ca veteran vechi. Şi la dreapta noastră era decanul nostru care era un suedez, iar în stânga eram eu care am fost animatorul acestei agape. Şi el mi-a povestit: <Domnule, când m-am retras din Bucureşti, după armistiţiu, şi m-am angajat pe Valea Oltului Superior, pe la Alba-Iulia, noi mergeam către Cluj ca ne întoarcem în Germania – erau armatele care se tărăgănau încet-încet, triste şi amărâte – am văzut şi m-a izbit contrastul între populaţia plină cu drapele – nici nu ştiam ce fel de drapele sunt! – şi cântând fel de fel de cântece. Şi contrasta cu tristeţea armatelor mele. Mi s-a spus că sunt românii din Transilvania care formează majoritatea acestei provincii care a fost la origine românească, prin înaintaşii vechi>, daco-romanii care erau înaintaşii noştri, <daco-romanii, proveniţi din alţii şi mai vechi care erau tracii, pe care istoria i-a înregistrat. […] Am citit că dacii ăştia au fost nişte luptători extraordinari, au rezistat romanilor care au venit cu toată armata lor, din toate oceanele şi din toate continentele lor şi cu chiu cu vai i-au bătut, pentru că aceştia erau nişte luptători care se aruncau în foc, fără frică de moarte! Şi eu care am fost în România şi care am luptat cu românii în 1916, când am învins şi am crezut că a dispărut armata română, că nu mai există în 1917… când trebuia să fac un nou efort şi să cuceresc şi restul din România şi să mă avânt în Rusia, către Odesa, eram convins că armata română a dispărut, că armata română nu mai există, dar când a început bătălia de la Mărăşeşti, cu lupte grele şi la Mărăşti şi la Oituz şi pe Valea Oltului şi peste tot, mi s-a spus că asta este armata română; eu, care aveam convingerea că armata română a dispărut, armata română înviase ca pasărea Phoenix din cenuşa ei! Şi acum, când mă retrăgeam şi vedeam această populaţie românească aşa de entuziasmată, au pierdut războiul, dar se bucurau, pentru că toţi se gândeau acum că se vor uni cu românii de la Bucureşti…> Şi el, mai departe, a zis: <Urâtă politică am făcut noi, că ne-am dat de partea celor care erau împilatori, cum erau ungurii şi, cu atât mai mult am regretat această politică a noastră, cu cât românii îmi deschideau drumul şi nu mi-au făcut nici o dificultate în retragerea mea; ungurii, aliaţii noştri, din contră, erau comuniştii la putere, venise Béla Kun, a pus mâna pe mine şi pe tot comandamentul meu, ne-a legat pe unii, ne-a suit în vagoane fără ferestre şi ne-a trimis peşcheş aliaţilor, la Salonic unde am mai stat un an de zile în captivitate.> (Interviu de Mariana Conovici, 1993, pentru Radio România)
Pentru istoria națională, merită de fiecare dată redate mărturiile adversarilor care au sfârșit prin a respecta dreptatea și eroismul poporului român”(Va urma)
