Cu un secol în urmă, gorjenii au jucat un rol important în evenimentele care au pregătit realizarea României Mari. Sunt de urmărit atât faptele de arme-gorjenii se vor remarca atât pe frontul din Sud cât și în Moldova-cât și rezistența sub ocupație unde s-au scris pagini de vitejie și de rezistență. Dascălii gorjeni ne-au lăsat pagini memorabile, edite și inedite, care se cer aduse în atenția publicului în mult mai mare măsură. Invocăm în acest episod personalitatea și amintirile învățătorului erou Petre P. Popeangă din Lelești.
Despre trăirile românilor în anii 
de amară și dură încercare, scriitorul ion Agârbiceanu a scris pagini memorabile: „Ce mică, ce puţină, ce plăpândă te arătai, Patria mea, locuită între împărăţii fără hotare! De câte ori nu s-a cutremurat de spaimă sufletul în strămoşii noştri şi în noi că te vor strivi uriaşii de lângă tine şi cât de mic, de neînsemnat, ai părut prin veacuri, şi tu, neamul meu viteaz. Cei mulţi, cei mari şi puternici din preajma ta se făceau că nici nu ştiu că eşti şi tu pe lume, puternicii din depărtări nu-ţi ştiau nici de nume. Şi totuşi tu ai rămas neclintită în cuibul tău de piatră. Uriaşii de lângă tine nu te-au putut strivi, nici aşa de mari nu au putut sa crească lângă tine încât să nu mai vezi soarele. Când s-a rupt catapeteasma lumii şi s-a pornit prăpădul războiului, cei mulţi, cei crezuţi tari şi-au zis: «să înghiţim pământul românesc şi numele neamului lui să-l ştergem de pe lume. Numai cei mari şi puternici au dreptul să trăiască». Tu le-ai simţit gândul lor şi din trecutul viforos ştiai că cei puternici niciodată nu ţi-au fost prieteni. Şi mult ai stat în cumpănă până să te hotărăşti să porneşti la război pe fii tăi, în vreme ce mulţi te batjocoreau că eşti nehotărâtă. Că tu ştiai ce te aşteaptă, singură ştiai adevărul. Şi nu te-ai putut hotărî să faci altfel decât cum ai lucrat prin veacuri: ai prins arma să te aperi, ca într-atâtea primejdii de moarte ce te-au ameninţat în trecut. Cu litere de pară şi de sânge ţi-ai scris viitorul. Ai biruit când nimeni nu mai aştepta biruinţa ta, căci nu mai cuteza să o aştepte. Acum însă cununa biruinţei nimeni nu ţi-o mai poate fura, de frumuseţea sufletului tău e plină grădina omenirii”.
Soldaţii români aflaţi pe frontul din Moldova şi-au petrecut aproape şase luni în tranşee în cumplita iarnă 1916-1917. Diviziile armatei comandate de generalul Al. Averescu(Armata a II-a) treceau prin rotaţie în zonele de refacere, reorganizare, completarea efectivelor şi armamentului. Cunoscător al situaţiei, Constantin Kiriţescu arăta în lucrarea sa dedicată participării României la Primul Război Mondial că „Viaţa în tranşee e cea mai chinuitoare. Ea slăbeşte trupurile şi uzează nervii. Soldatul e mereu la pândă cu dorinţa de a surprinde pe duşman spre a-l răpune şi cu teama de a nu fi răpus de el. La o depărtare de o aruncătură de piatră nevăzut, ascuns ca şi tine, îl ştii că e acolo, spionându-ţi orice mişcare, gata în tot momentul să te pedepsească moartea pentru cea mai mică imprudenţă. Din când în când profitând de ceaţa groasă sau de întuneric, o patrulă se strecoară afară din şanţuri şi porneşte în recunoaştere. Uneori, ca să sondeze poziţiile duşmane, spre a constata dacă e cu putinţă o rectificare mai favorabilă a liniei de front. Alteori, ca să pătrundă prin surprindere în tranşeele inamicului, unde se fac prizonieri, cu ajutorul cărora să se stabilească identitatea unităţilor ce stau în faţă, să se cunoască mişcările trupelor duşmane”. Despre astfel de momente au vorbit în lucrările lor și învățătorii I. D. Isac și Petre P. Popeangă.
Amintiri din război
Petre P. Popeangă, personalitate marcantă a învățătorului gorjean în perioada interbelică, a participat la Războiul de Reîntregire ca sublocotenent în rezervă. Rănit la cap și pierzându-și ochiul stâng în luptele de la vârful Băii (zona Pui-Hațeg) la 3 septembrie 1916, a fost avansat până la gradul de maior în rezervă. A fost decorat cu ”Coroana României” cu spade și panglici de virtute militară.
Intitulate ”Amintiri din vieața mea”, memoriile lui Petre P. Popeangă terminate în 1963 continuă să fie inedite. Publicăm în cele ce urmează un scurt fragment referitor la momentele de început ale războiului, cu speranța că acest text va vedea lumina tiparului într-un viitor apropiat:
”Activitatea mea didactică se încheiase. Acasă, rar, cu fuga, în câte o zi și aceasta, când eram în trecere spre Tg-Jiu. Toată iarna anului 1916 am stat-o la Frâncești, făcând instrucție și teorie cu bieții ostași, concentrați de câte doi ani. Aveam comandant de companie pe un fost ofițer activ, căpitanul Marinescu, care s-a transferat în Regimentul 66 infanterie, la Balș, fiind de pe acolo, unde avea o moșie. Nu se interesa de nimic la companie: totul era în grija mea și a colegului meu de clasă Juscu Teodosie, care și-a pierdut brațul drept pe front, fiind rănit de un glonț dum-dum. Plecând căpitanul Marinescu, prin martie sau aprilie, mi-a venit comandant de companie locotenentul Crivăț Ion, casierul Băncii Naționale și la plutonul III, sublocotenent în rezervă Dumitrescu Filimon, învățător la Rovinari, învățător bătrân și care nu făcea mare ispravă. Cu luna aprilie, ne-am urcat la munte în barăcile ce aveam construite la ”Gura Plaiului”, care se sprijineau pe graniță. Aci militărie toată ziua, închipuire de luptă în munți, marșuri de noapte, posturi fixe pe graniță. Patrulele noastre se încrucișau cu patrulele grănicierilor unguri.”
La ”Gura Plaiului”, prin mai, mi-a venit și un sublocotenent activ, Ursache Gheorghe, originar din județul Dorohoi. El a luat comanda plutonului I, eu comanda plutonului II, Dumitrescu Filimon la plutonul III și un oarecare Săvulescu Traian, funcționar în Ministerul Domeniilor, plutonul IV, pe care l-am întâlnit în Moldova. Stătuse tot timpul în concediiu medical. Când a foost trimis pe front, s-a împușcat. Pe front, plutonul IV a fost comandat de plutonier Stoicoiu, absolvent al școlii de agricultură. Pare că a murit pe front.
La compania noastră era și sediul batalionului. Aveam medic pe un evreu, Iancu Solomon, iar ofițer cu administrația pe un căpitan activ, Brătescu, un om dezordonat despre al cărui rost nu mai știu. Pe Juscu îl mutase la Compania a 10-a sau a 12-a, din Batalionul III, iar comandantul Batalionului, maior Dobrovolsky, se afla tot la Compania a 13-a.
Batalionul acoperea granița de la muntele Oslea la Buliga.
Compania 13-a era în punctul Rostovanu, sediu în satul Frâncești.
Compania 16-a, comandată de locotenent în rezervă Tătărescu Gheorghe, viitorul prim ministru, era în punctul Oslea, făcând legătura, prin patrule cu noi. Sediul era în Tismana.
Acesta era dispozitivul batalionului nostru și așa ne-a găsit ziua de 15 august 1916, data decretării mobilizării la 12 noaptea, în zorii zilei toate unitățile de acoperire de pe graniță trebuind să fie trecute frontiera.
Ce s-a întâmplat în sectorul companiei mele? Ziua de 15 august a căzut într-o duminecă.Soldații, care din 1913 o țineau într-o concentrare, măcar dumineca evadau și ei acasă. Nu se mai puteau stăpâni deși ordinele erau destul de severe.
Sâmbătă la amiază, după ce au venit de la program, s-a pus masa și după aceia s-a ordonat spălarea rufelor, care se făcea într-un pârâu, departe la vreo 300 metri, în pădure. Până seara n-au mai ieșit 10 soldați din efectivul de bază. Toți au fugit acasă. Eram singur la companie. Locotenentul Crivăț se afla la Tg-Jiu, învoit de maior, sublocotenentul Ursache …Dumitrescu Filimon plecase de dimineață în sat, la Frâncești. N-am avut nici cu cine schimba posturile fixe de pe frontieră. De abia câțiva soldați, pe care i-am trimis să le ducă mâncare. Ca să-mi ocup timpul, am inspectat…Și era o splendoare ziua aceasta de 15 august, Adormirea Sfintei Maria. Mă gândeam la nevastă-mea. Era ziua ei și noi atât de izolați și atât de necăjiți. Dar ziua trece repede când ești la munte și nu ai pe nimeni pe 10 km. Seara, inspectând la barăci și nevăzând de cât 5-6 militari, m-a cuprins și întristarea și-o frică.(…) Pe la ora 1 sau 2 noaptea, un sgomot neobicinuit m-a deșteptat. Erau soldați, care veneau valuri-valuri. Până la ora 10 dimineața sosiră toți soldații. Pe la această oră a sosit și maiorul Dobrovolsky însoțit de locotenent Crivăț, de sublocotenenții Ursache și Filimon Dumitrescu, de medic și după ei carele cu muniții și cu efectele, ce le aveam la Frâncești. Până seara totul a fost echipat, muniția pe ostași, hrana rece pe o zi și o dată cu noaptea, ne-am pus în mișcare spre frontieră, fixându-ne pe ea, în zorii zilei de 16 august. Trebuia să debușem pe șoseaua de pe Valea Jiului care lega Câmpul lui Neag cu Lupeni.(…) O patrulă de recunoaștere mi-a fost încredințată mie. Am trecut Jiul prin apă, am traversat șoseaua și am cercetat brădetul ce începea imediat din șosea. Nicio mișcare. Spre stânga noastră se auzeau împușcături. Compania a 16-a intrase în Câmpul lui Neag și avusese spațiu de lucru. Ungurii, grănicerii, care erau acolo, opuseseră rezistență, dar s-au retras lăsând în mâna a lor noștri un căpitan și un sergent răniți și doi soldați prizonieri.”(Va urma)
