România Mare, visul de veacuri al românilor, s-a putut realiza în 1918 grație unor eforturi și sacrificii foarte mari dar și unei situații internaționale favorabile. Momentul din decembrie 1918 poate nu ar mai fi avut importanța cuvenită dacă românii nu ar fi îngenuncheat Ungaria comunistă în 1919. România a salvat Europa de bolșevism și datorită unor personalități gorjene precum generalul Gheorghe Rasoviceanu și generalul T. Sichitiu. Continuăm demersul nostru pentru a cunoaște cât mai bine evenimentele care au făcut posibilă realizarea României Mari.
Abia realizată România Mare, aceasta a trecut prin clipe grele încă din primele zile. Ungurii nu s-au împăcat deloc cu situația și au încercat să își ia revanșa cu ajutorul bolșevicilor.Ungaria a devenit comunistă la 21 martie 1919 printr-un regim de sorginte bolșevică care a rezistat 133 de zile.
Proiectul maghiar presupunea o alianță cu Rusia bolșevică pentru desființarea statului român prin atacarea simultană, dinspre vest ungurii și dinspre est rușii, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste urmau să-şi dea mână pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică. Proiectul maghiar nu s-a realizat iar românii au avut un cuvânt greu de spus în limitarea influenței bolșevismului. Nu a fost ușor, a fost nevoie de aprobare internațională, dar românii erau sub o stea norocoasă în acele vremuri deoarece diversele scenarii scrise pe seama noastră în cancelarii străine nu s-au putut pune în practică. Mai mult, în perioada interbelică, România era parte a ”cordonului sanitar” care înconjura Rusia Sovietică.
Pe două fronturi
Dacă după 1989 toată lumea a auzit de ocuparea Budapestei de Armata Română, mai puțini știu că România a riscat foarte mult în acele vremuri. Ne-a salvat din nou eroismul ostașilor români care au cucerit Ungaria și, în același timp, au stopat pe Nistru hoardele sovietice. Decenii la rând în perioada comunistă, cărțile de istorie apărute în România nu au pomenit nimic despre rolul major avut de România în acele vremuri.
Cel mai important front românesc a fost cel cu Ungaria, unde ostilitățile au demarat încă din martie 1918.Trupele ungureşti au început cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice au devenit aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie 1919 se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.
Confruntată cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată, cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea ameninţării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. O atitudine şi decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic. Aşteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situaţia imposibilă de a duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experienţa proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse, Carpaţii şi Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior şi-a dat arama pe faţă. Trebuie menţionat că atunci am luptat pe un front de o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe francezi şi englezi contra germanilor.
La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmitea un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Potrivit acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) prevedea că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordona pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris. Respectivul ordin mai prevedea şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta.
Pe înțelegerea dintre Lenin și Bella Kun, ungurii și sovieticii au dat un ultimatum românilor la începutul lunii mai 1919 prin care cereau evacuarea în 24 de ore a Basarabiei și Bucovinei. Începea o perioadă și mai dificilă pentru români, practic România Mare anunțată la Alba Iulia era mai departe ca niciodată pentru a fi realizată.
Pe frontul maghiar
Lucrurile au evoluat cu repeziciune pe frontul maghiar.În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începea ofensiva generală a trupelor române peste Carpaţii Occidentali. Potrivit mărturiilor vremii nu a fost un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.
Maghiarii dispuneau de un total de 150 000 de luptători, dintre care 70 000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere, datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă era relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente şi afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forţelor: între Munţii Apuseni şi Tisa se găseau 70 000 de oameni şi 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata să intervină, încă 80 000 de oameni.
Românii opuneau 6 divizii de infanterie (4 din vechiul regat, a 6-a, a 7-a, Divizia 1 şi 2 Vânători, precum şi Diviziile 16 şi 18 ardelene, ultimele puse la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania la 8 şi 11 aprilie); o divizie cavalerie; 6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat şi un grup aviaţie (3 escadrile). Potrivit unui total făcut de specialiștii militar, românii opuneau maghiarilor 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61 078 oameni, adică eram inferiori numeric ungurilor în zonă dar superiori ca experiență.
Planul Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce în apărare. O acțiune secundară pe valea Crișului Alb și Negru, până la linia Beiuș – Boros Sebeș, de fixare a inamicului și interzicere a acestuia de a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.
Doar că lucrurile nu au fost așa de ușoare cum își programase comandamentul românesc. În timp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizată Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, informațiile obținute arătau că forțele inamice care se retrăgeau din Munții Apuseni se concentrează la nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Matesalka–Hodoz–Vaja, de altfel se afla în contact și luptă cu divizia 2 cavalerie.
Potrivit acestor știri, ungurii treceau peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau să revină României. Față de aceste știri, Marele Cartier General român intervine pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor noastre până la Tisa.(Va urma)
