În beciuri, prin poduri, putem găsi şi în ziua de azi în gospodăriile din mediul rural, instrumente ce s-au folosit, de milenii întregi, pentru realizarea ţesăturilor menite confecţionării îmbrăcămintei. Cine doreşte, însă, să le vadă puse în valoare şi să cunoască mai multe despre aceste obiecte uitate, unele chiar necunoscute de noile generaţii, are posibilitatea să le admire la Muzeul Arhitecturii Populare din Curtişoara- Gorj.
Oarecare discuţie despre cele mai îndepărtate timpuri poate urma, aleatoriu, două axe: una în sensul biblic, alta în sens pur scientologic. Indiferent pe care am urma-o, avem evidenţa unor nevoi, unor necesităţi specifice umanităţii. În mod primar şi în larg sens, apare necesitatea adăpostului. În prezent, termenul de adăpost este caracteristic unei locuinţe mai mult sau mai puţin improvizată, dar în acea vreme, adăpost poate presupune prin forţa împrejurărilor şi necesitatea extremă, chiar îmbrăcămintea.
Tehnici arhaice
Dacă în sens biblic, Adam şi Eva se îmbracă („se acoperă”) abia după căderea în păcat, în sens profan îmbrăcămintea apare ca o condiţie a supravieţuirii. Dacă primele piese vestimentare sunt improvizaţii din piei de animale, în timp, perfecţionarea tehnică a permis prelucrarea fibrelor vegetale şi animale, prin împletire sau chiar ţesere în război vertical sau orizontal.
Răsucirea fibrelor (torsul) pare să fi fost procedeul revoluţionar care a stat la baza confecţionării îmbrăcămintei, întrucât a permis realizarea continuităţii fibrelor prin formarea firului, a cărui dimensiune putea fi ajustată. Dar nu mai puţin importante sunt evoluţia tehnicii, apariţia şi răspândirea pe scară largă a războaielor de ţesut.
Beneficiindu-se, astfel, de acumularea experienţei au putut fi prelucrate, utilizându-se diferite mijloace, fibrele vegetale (inul, cânepa, bumbacul) şi animale (lâna, părul de capră, borangicul – mătasea naturală) fie ele grosiere (ex: cânepa) sau foarte delicate (ex. mătasea naturală).
Caracteristici regionale
Ca şi caracteristici regionale, în Oltenia era mai puţin prelucrat părul de capră, în schimb există o puternică tradiţie, probabil de origine orientală, a confecţionării maramelor (cârpelor) de borangic. Această tradiţie a prelucrării borangicului marchează în vestimentaţie mai mult esteticul decât utilul, fiind, în acelaşi timp, strâns legată de anumite practici (ritualuri). Împletirea utilului cu plăcutul în costumul tradiţional era, astfel, o probă de vrednicie a tinerelor care, cu deosebită grijă, îşi ţeseau zestrea în vederea măritişului.
Esteticul instrumentelor
Esteticul se manifestă nu numai în portul de sărbătoare dar, mai mult chiar, în ceea ce priveşte instrumentarul ţesutului. Furcile de tors, cu o simbolistică aparte, legată poate de motivul ursitoarelor (urzitoarelor), sau anumite ritualuri din viaţa comunităţii (erau oferite de feciori tinerelor care urmau să se căsătorească, acceptarea darului fiind sinonimă cu acceptarea cererii în căsătorie) sunt deosebit de frumos ornamentate cu motive geometrice, astrale sau chiar antropomorfe, motive întâlnite din plin şi pe lăzile de zestre.
Prezente în gospodării
Instrumentele folosite la prelucrarea – confecţionarea veşmintelor sunt, pe de-a rândul, prezentate în fiecare gospodărie: dăracul cu piepteni, furca şi fusul, vârtelniţa, sucala, uneori maşina de tors, războiul vertical sau orizontal.
Deşi acestea cunosc sensibile diferenţe marcate de zonă sau de starea socială a deţinătorului, putem remarca cu lejeritate, (poate nu cea mai importantă caracteristică) generalitatea răspândirii acestora.