Reporterul nu poate trece aşa uşor peste Sărbătoarea Învierii, ca orice creştin aşteaptă Înălţarea, şi ne propune o experienţă tulburătoare. Un drum al Învierii pogorât asupra gorjenilor din Padeş.
Spre treacăt, Săptămâna Patimilor se vânzoli în ploi şi răcoare peste raiul pomilor înfloriţi ce împânziseră dealurile şi livezile cu limpezimi de culoare şi îmbietoare risipiri de miresme. Bulgări de nori negri şi grei încărcaseră cerul, alungând speranţele şi amânând orice aşteptare de vreme bună. Este mijlocul lui aprilie şi miez de noapte peste toată Valea Motrului. Ploaia şi-a oprit foşnetul înalt lăsând să ne cuprindă pacea universală. Bat repetat şi blând clopotele bisericii în sufletul satului. Este slujba Învierii. Dinspre altar răzbat ritmuri de cântec înălţător. Se pregăteşte drumul luminii către casele oamenilor.
Dimineaţa sfântă
Mai este încă vreme până la deschiderea zorilor. Au tăcut lăutele codrului. Se-aude totuşi susur înalt dinspre pârâu, Aninoasa turuie în cascada mică de la arinii prăbuşiţi. Pe uliţa bisericii, buna Marina păşeşte mărunt şi tăcut, aduce lumină acasă şi vrea să păşească pe vatra străbunilor cu lumânarea aprinsă, să aibă rost bun toată familia peste an. Ştie ea, de la bunica ei, că această lumânare trebuie păstrată cu mare grijă, că poate fi puternică, binefăcătoare. Ştie că la nevoi, întristare sau boală, când eşti în pericol sau te încearcă un mare necaz, este bine să aprinzi această lumânare. Bucuria ei a crescut când a păşit pragul uşii, peste brazda verde pe care Taica Haralambie o adusese cu zor din vatra grădinii înflorite. Aşeză pe masă batistuţa cu păştele, privi la icoană, se rugă pentru sănătatea familiei şi puse lumânarea la loc ales.
Mai trecu apoi pe la beci, să vadă cofiţa cu apă neîncepută. O adusese de cu seară cu urciorul, de la ropotul ogaşelor pe umeri de piatră. E apă de codru, neumblată. Pusese în ea un ou roşu, un ban de argint şi un lăstărel de urzică. În lumina dimineţii de Paşte, nepoatele ei, Sânziana şi Roberta se vor spăla cu această apă, pentru păstrarea frumuseţii. Prin taina obiceiului se spune că astfel obrajii lor vor fi sănătoşi şi îmbujoraţi ca oul roşu, vor fi puternice şi tari precum moneda şi aspre precum mângâierea urzicii. Buna va fi lângă fete, când îşi vor spăla obrajii, învăţându-le să spună: „Să fiu sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul,/Toţi să mă dorească şi să mă aştepte,/Aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşte;/Să fiu iubită ca ouăle în zilele de Paşte”. Fetiţele vor mai afla că în locul frunzei de urzică, în cofiţa cu apă mai poate fi şi un fir de iarbă, ca simbol al belşugului, că strălucirile argintii ale bănuţului învelit de lacrima izvoarelor vorbesc tot despre bunăstare.
Ogoindu-şi gândurile şi grijile pentru cele două copile, Marina se retrase să doarmă un picuţ, că nu i-a mai rămas mult până în polimirea zilei, Duminica Mare cum îi spun bătrânii primei duminici de după Săptămâna Mare. În sobă, focul toarce ca în toiul iernii. Pe valea copilăriei nu se aud decât cele celeste, apele, izvoarele, şuier de vânt şi ploaia dacă se porneşte. Altfel este o linişte divină, binefăcătoare. Natura este primenită de sărbătoare. Cântătoarele îşi vor începe concertul îndată ce lumina va aduce Dimineaţa Învierii. Satul va intra şi el în freamătul şi mişcarea sacră ale Sfintelor Paşte.
Nu ştim cât a dormit Marina, dar ştim să culegem cu gândul şi sufletul frumuseţea rară a acestei zile, să alegem comori de visare şi trebuinţă din sacralitatea ei. Dimineaţa s-a furişat cu paşi umezi dinspre răsărit, rugând ploaia să mai aştepte până îşi întinde ea năframa de lumină peste peisajul nepereche al aşezării de sub geana muntelui. A atins mai întâi cu boarea ei divină firul ierbii cel harnic, care a înzdrăvenit covorul de pe imaşuri. Norii nu au lăsat-o să-l încarce cu salbe de rouă sclipitoare. Şi-a trecut sufletul binevoitor peste grădina cu narcise, zambile şi lăcrămioare încă neparfumate. S-a oprit şi pe deal, pe la buciumul şi mugurele viei, pe la cireşii albiţi de floare, peste merii îmbobociţi, peste prunii dornici de rod. Nu a uitat nici teiul din colţul grădinii care a început a-şi deschide frunzele, să-şi împlinească în cântec şi zestre coroana zgribulită de alte anotimpuri. S-a întors şi spre păpădia trezită din ierburi. Şi spre bănuţii cu chip de margarete, zâmbitori şi cu năsturaşii plini de polen pe care-i sărută din când în când albinele.
Dar cel mai mult se pare că s-a oprit în scena codrului, unde se pregăteşte fără şoaptă spectacolul înfrunzirii. Au înverzit căciula măgurilor mai grăbiţi stejarii, lăsând fagul în urmă. Au plecat bine carpenul, salcia, arinul. Fulgi de plop zboară peste poiene, nu este ninsoare, este vânt de primăvară! Şi salcâmul şi-a redeschis ramul. Frunzuliţe mărunte zâmbesc în răsfirarea crengilor. În curând întreaga oştire a stupilor din sat se va muta în cetatea salcâmilor. Luna mai este aproape!
Despre spectacolul inegalabil al naturii
Îndată ce s-a luminat scena, a început şi concertul rar al păsăretului. Spre desfătarea spiritului, cu partituri de excepţie, inimitabile, pe voci şi tonuri dintre cele mai încântătoare. O revărsare de melodii peste vale, la margine de pădure, în rămuriş de tei, de cireş, până când şi în ochi albastru de cer, dacă este să ne referim la cântecul cucului grăbit – iată, acesta este concertul primăverii divine. Cu privighetori, cu mierle, cu ecoul adânc şi impetuos al glasului de cuc, cu misterioasele ciupituri de coardă ale vrăbiuţelor vesele, ale sticleţilor, ştiricilor, rândunelelor şi altor gingaşe şi mărunte păsărele dintre minunile nepieritoare ale naturii. Cât de impresionantă este sărbătoarea lăutelor!
Roberta şi Sânziana au mers la cofiţă. Şi-au spălat tenul cu apa neîncepută, să fie frumoase şi aşteptate! Nu ştiu dacă a doua zi de Paşte vor fi udate de băieţi cu apa de la fântână, să le meargă bine, să fie drăgălaşe şi iubite de feciori mândri. Dimineaţa a învelit cu lumină şi chipul lor. Câtă bucurie! Au gustat mai întâi din păştelele aduse de bunica de la biserică. Apoi au ciocnit ouă roşii, despre care ştiu că sunt păzitorii casei. Au mâncat câte un ou şi după aceea au luat din peştele gătit la Florii, după tradiţie, să fie vioaie şi uşoare ca peştele în apă. Sânziana îşi va păstra oul roşu câştigător din disputa cu verişoara ei, Roberta, timp de patruzeci de zile de la Paşte. Dacă în acest interval de timp oul nu se va strica, fetiţa va avea noroc tot anul.
Toată familia a respectat ritualul sărbătorii în această dimineaţă. Şi vremea s-a aliat bucuriei lor. În curte a intrat Mihăiţă, să aducă din ofranda mielului, cum se obişnuieşte prin aceste locuri. Toţi s-au bucurat. Primul om care a intrat a venit la ei este un bărbat, prin urmare, casa va avea parte de un an benefic. Ploaia a întârziat undeva, în munţi, presupunem că a vrut să lase în ordinea firească dimineaţa, să fie plăcut şi sprinten jocul copiilor pe uliţa plină de glasuri zglobii, neprihănite. E multă linişte şi preocupare pentru sfânta sărbătoare în sat. Oamenii se pregătesc pentru masa cea mare, a familiei. Marina este fericită, are copiii lângă ea. La Padeş, întru pace şi împlinire, întru evlavie şi bunăstare!
