IMAGINI ÎN CUVINTE Zăpezile Sfântului Trifon

 1,054 total views

          Răscolim gândul şi căutăm în memoria amintirilor, să redescoperim farmecul şi bogăţia iernilor de altădată, a iernilor troienite de zăpezi înalte, pe care noi le uitaserăm, fiind prea acaparaţi de întâmplările mai mult sau mai puţin importante ale unui cotidian buimac, într-o ţară atât de frumoasă, dar tot mai captivă intereselor meschine ale trândavilor vremii cocoţaţi insidios în jilţurile puterii. Cred că ar fi bine să mai învăţăm câte ceva pentru a avea plăcerea să întâmpinăm iernile aşa cum sunt ele de veacuri, să fim uniţi la treburi, nevoi şi omenie, mereu mai generoşi cu trecutul, cu datinile şi tradiţiile neamului, să străbatem împreună anotimpul, cu bucuriile şi încercările lui, cu zăpezi îndestulătoare şi fecunde, cu troiene adânci, cu frig şi ger sălbatic, cu gheţuş pe pripor şi flori de gheaţă la ferestre, cu polei pe vale, până-n zori de blândă primăvară.

S-a slobozit mai întâi prin sat gerul năzuros şi aspru, scăpat tocmai din îndepărtatele ascunzişuri polare, s-au lăsat apoi spre noi ghemotoace de nori mănoşi care-au pudrat cu ninsoare timidă pământul. Sfântul Trifon a găsit pomii, viile şi colinele noastre încărcate cu povara zăpezii. Dealurile păreau adevărate cetăţi albe în care ghirlandele albe din ramuri transformaseră livezile şi viile în fastuoase bizarerii de cristal. Satele îşi purtau în tihnă amintirile, liniştea de basm a iernii trona peste depărtările albite de ninsori.

Oamenii croiseră pârtii prin nămeţi, să se întâlnească din nou pe culmea din Zorzila, după mai bine de două decenii de tradiţie neîntreruptă. Veniseră la sfinţirea pomilor, a viilor şi a rodului de peste an sătenii din Ciuperceni.  Aici, pe Calea Zorilor, la Văianu, scriitorul Doru V. Fometescu, fiu al acestui sat legendar, adunase iarăşi întreaga spiritualitate a locurilor, să aprindă „Focuri peste zăpezi” întru primenirea ofrandei mugurilor printr-un firesc consens al iubirii binelui şi al trăirii prin armonie şi prielnică stăruinţă întru lucrul folositor al ţarinei.

Localnicii care au venit în vâlceaua de la marginea satului au aprins focuri, au sărbătorit şi s-au rugat cu evlavie pentru buna rostuire a poamelor şi bucatelor de baştină, pentru înturnarea ploilor apre aceste ţinuturi, pentru înzdrăvenirea râurilor şi izvoarelor, întru a dărui vieţii rodnicie, farmec şi putere. Au răsunat aici triluri de vioară ale vestiţilor rapsozi din Pârâul de Pripor, iar pădurile au stat cuminţi sub adierea blândă a fulgilor mărunţi, pogorâţi ancestral peste liniştea adâncă a arborilor neatinşi de şuierul vântului.

Prima zi a lui februarie a readus datina creştină şi în alte perimetre patriarhale din peisajul deluros al Gorjului. Cei veniţi la rugă s-au ospătat cu bunătăţi pregătite de gospodine acasă şi au băut vin şi ţuică fiartă în ceşcuţe de pământ meşteşugite de olarii din Găleşoaia. Nu ştim dacă la fel s-a întâmplat şi în Dealul Târgului, peste vadul Jiului. Atunci a îngheţat bocnă râul, cu luciu şi fir de apă, cu amenajări şi lacuri. Ninsoarea nestăvilită a acoperit oglinda de gheaţă şi lacurile s-au transformat în întinderi albe care se pierd în brâul văluros cu păduri ce coboară din deal până-n malurile tăcute ale Jiului.

Au înţepenit în strânsorile gerurilor neprietenoase şi braţele stăvilarelor din baraje. Poate, mai jos, în platoşa betoanelor, turbinele mai răsfiră-n plete iureşul din val de râu scufundat în adânc de lac cuprins de ger. La Vădeni sau la Târgu-Jiu, glasul hidrocentralelor pare tot mai stins. Jiul, ascuns privirilor de dezlănţuirea imperiului alb al zăpezilor căzute din belşug pe atunci, îşi înfăşura vlăguit şi trist unda în susur de turbină, ca să revină apoi în străluciri de stele peste digurile reci şi albe ale oraşului.

Gerul, sălbăticit de viscol, strânsese-n chingi trupul râului şi-i tăiase respiraţia, luându-i tot mai mult din vraja valului şi vigoarea albiei. Vălătuci de ninsoare măruntă, vânturată-n vârtejuri rătăcitoare, se rostogoleau nebuneşte-n zbucium de viscol şi întunecau vederea spre insuliţa din mijlocul apelor şi Podul Istoric. Pe canalul încremenit sub gheaţă abia se zăreau siluetele răvăşite ale câtorva pescari împătimiţi de pescuitul la copcă.

S-au retras în ascunziş de păpuriş şi ierburi uscate toate lişiţele pripăşite-n preajma lacului. Nu s-a auzit nimic despre lebede îngheţate între sloiuri pe Jiu. Cele care au ajuns până aici au găsit adăpost sigur, protector, în păpurişul des şi înalt de sub brâul dealului. Altele s-au oprit lângă Piteşti, pe lacurile Argeşului, şi am auzit că au fost salvate de pompieri. Au fost duse în adăpost şi oblăduite în căldură. Vor fi protejate şi ne vor bucura la primăvară cu eleganţa lor fascinantă, alunecând din nou pe luciul apei. Pe mal de Jiu, a îngheţat chiar şi statuia de marmură albă a bătrânilor singuratici din Parcul Central. O ceată de copii încăciulaţi şi înveliţi în fulare largi mai anima când şi când pârtia de săniuţe din pieptul dealului, mai sus de baraj.

A doua zi din Făurar, soarele şi-a arătat discul prin ceaţa norilor reuşind să strălucească pe cerul îngheţat. Preţ de câteva ore, a lăsat ursului privilegiul de a-şi vedea umbra şi de a reveni în bârlog pentru o perioadă de şase săptămâni, cât va mai ţine iarna. Pe gerul acela năprasnic, l-am văzut şi pe Antonin, pădurarul din Racoţi, cum a sărit în ajutorul cailor săi vânjoşi, marea bogăţie a casei lui. Le-a împănat grajdul cu paie în cald culcuş. A scos din mâinile Eufrosinei cele mai groase scoarţe şi i-a învelit peste trup ca pe nişte copii înfăşaţi, să nu le mai intre gerul în oase, să-i aibă sănătoşi la bătătură, că ei scapă casa la greu. Bătrânului îi place să spună că i-a acoperit cu blândeţe şi grijă de om cu suflet. Ţine să-i ştie în siguranţă şi să-i asculte cum fornăie în ieslele pline ochi cu nutreţ.

Gerul a sorbit toată spuma apelor. Râul a rămas fără glas, nu poţi să afli prin aerul tăios nicio văicăreală de val, măcar un susur, un clocot de cascadă, nimic din cântecele undelor argintii. Vălul Tismanei  risipit printre umeri de bolovani adunaţi în mijloc de albie a îngheţat, transformându-se uşor-uşor într-un munte alb peste care s-au aşezat apoi valuri-valuri de zăpadă pufoasă, inocentă. Stratul gros, înălţat cu mult peste o jumătate de metru, l-a pus la treabă pe Gheorghiţă al lui Nistor din Sohodol. Pentru a ajunge la adăposturile orăteniilor din curte, să păşească liber în propria ogradă, bărbatul are de lucru acum cu zăpada.

S-a aplecat bine pe lopată şi a început a tăia în trupul omătului cărări adânci spre porţi şi locuri de mare folos pentru casă. L-a întrebat pe Taica Nichita, bunicul său, dacă îşi mai aminteşte să mai fi trecut prin aşa fior de iarnă. Bătrânul îşi ridică pălăria pleoştită de pe ochi şi-i spuse că aşa ceva s-a mai întâmplat cu o jumătate de secol în urmă, când au urcat nămeţii până la fereastră. Gheorghiţă ridică un munte de zăpadă în mijlocul ogrăzii şi zice că va scăpa de ea doar la primăvară. Va fi însă bucuria copiilor, că vor face derdeluş aici.

Pe sub gene de munţi, prin coborâri de dealuri, în lăsători de curmături, prin adâncimi de văi, prin întinderi albe lăsate între valuri domoale de relief, în deschideri de mici depresiuni, aşezările oamenilor îşi trimit în înalturi fuioare groase de fum desenând peste tabloul îngheţat al orizontului pâlpâiri de viaţă şi destin în miez de iarnă autentică.

Ningea neîncetat peste satele gorjene! Ningea în acea zi de Sfântul Trifon ca într-o iarnă adevărată. Ningea cu toată puterea naturii. Fusese mare sărbătoare pe drumul satului străjuit de nămeţii care aproape înghiţiseră uluca. Copiii erau la săniuş. Pârtia fusese plină de voioşie. Bucuria lor este jocul, grijile iernii rămăseseră la părinţi. Ningea sănătos în sat, ardea foc viforos în sobă! Ningea peste dorurile iernii, susurau focuri în sobe, se topiseră bătrânii de dorul nepoţilor! Ningea!