Cât de îngândurat pare muntele, ce încărunţită-i cuşma lui? Şi-i trist şi singuratic uriaşul de el, ca un castel încremenit în tăcere şi-ntunecat la faţă. I se prea văd toate cutele şi umbrele frunţii. Nici şuierul de viscol nu-i prea biciuie umerii, nici pletele, câte mai sunt. Stins e glasul văilor, părăsită-i pârtia căprioarelor, golaşi şi zgribuliţi, tot nepudraţi au rămas brazii din coastă.
Dinspre largi depărtări, privirile izbesc potrivnic zidul carpatic. E început de iarnă şi, neobişnuit de orgolios, anotimpul ocoleşte ţinutul, de parcă zăpezilor le-au fost interzise cutreierări şi fulguiri năstruşnice aici, pe plaiuri largi, întinse. S-a răscolit deunăzi orizontul şi a vânturat peste sat un gând de ninsoare, împodobind pentru două zile pădurile şi pometul. Această surprinzătoare revenire a iernii se petrecuse în noapte de Sântandrei.
Se duc spre crug de solstiţiu serile şi nopţile lungi ale iernii, cu clipele lor încărcate de gânduri grele, apăsătoare uneori! Cui am greşit noi, românii de la Dunăre, de lângă Parâng, din Cerna şi Jiuri, din toţi Carpaţii noştri şi până la alte mari şi-nvolburate ape ale lumii, pe cine am supărat noi că legendele şi doinele-s ale noastre, numai ale noastre, de când ne ştim pe-acest pământ, că ele ne identifică şi ni le păstrăm, şi le-apărăm cu sfinţenie, că-n versul şi-n cântul lor odrăslesc, mereu primenitoare şi întemeietoare, rosturile vieţii noastre nepereche, de oameni statornici, stăruitori, iubitori şi ziditori de ţară?
Cine nu-ndrăgeşte neamul nostru frumos, ocărându-l şi răpindu-i până şi liniştea din troiene, iernile bogate-n zăpezi şi falnice ninsori, iernile cu nesfârşite călătorii de fulgi mari şi scămoşi şi limpezitori de gânduri, mesageri stelari de pace pentru un popor paşnic, aflat încă la mare încercare pentru a-şi regăsi drumul propriei izbăviri în istorie?
Să ne fi uitat Dumnezeu? Nu, nicidecum! Drama ostenelilor noastre e aici, printre colinele dezvelite de ierburi, prin pădurile uscate de dorul ploilor, prin văile văduvite de fiorul apelor, în izvorul stins şi-n râuri subţiate de zvârcolirile planetei, în noi, oamenii, cei mai răvăşiţi de răbufnirea răului. Vrând-nevrând fosta-am învinşi de goana după zornăitul arginţilor şi-am dat de pământ cu templul arborilor zvelţi, uitând să prindem în glie ram de stejar tânăr, am dat de pământ cu hărnicia, cu munca, ne-am lenevit, am uitat de cinste, de bun-simţ, de respect şi bună-credinţă, de generozitate şi toleranţă, de alte însemnate valori ale moralei unui neam puternic, cutezător şi reunoscut între popoare.
Am sufocat văile şi pârâiaşele cu toate ciudăţenile vieţuirii noastre şi-acum tânjim după vuietul de odinioară al râului limpede şi cristalin, cu bulboane săgetate de zborul păstrăvului, după miresmele poienelor din lăstărişuri, cu covoare verzi de muşchi prin care-şi săltau creştetul puzderii de ciuperci, tânjim de dorul dumbrăvilor verzi prin care răsunau triluri din orchestra necuvântătoarelor, ducem în inimi neliniştea stârnită de dorul pentru zăpezile de altădată, ce-mpodobeau codrii, satele şi uliţele cu hlamida lor celestă, albă, neatinsă şi ocrotitoare de vieţi. Cât de liniştită era natura, ce încântare era să treci solitar pe sub bolta iernii din dumbrăvile înalte!
Peste trupul atâtor frumuseţi, azi este loc doar pentru efemeritatea umbrelor şi urmelor timide, zvâcnetelor firave de vânt şi rarelor prăvăliri vultureşti. Nici viscolul turbat, scăpat din cotloanele răsăritului, nu clintea odată valurile albe şi înalte ale anotimpului întroienit pe coclauri, prin sate, peste câmpuri şi pe drumuri. Ce să mai povestim despre minunile împărăţiei zăpezilor din munţi, unde răsunau urletul lupilor nesătui şi trosnetul fagilor strânşi de geruri!
Zăludă-i astă vreme. Învins de forţe malefice, omul l-a uitat pe Dumnezeu. Cum să-i mai fie rai gradina şi livada, când suduie prin vatră de nu pricepi c-ar mai avea ceva uman într-însul? De evlavie, nici pomeneală! E istovit de amar şi nevoi în şir, fără nădejde de a fi mai bun. Nu cred să-şi fi dat seama c-a alungat din brazda mărunţită de plăvani zăpezile adăpătoare, ”însămânţând” seceta, sărăcia, foamea. În numele Zeului Unic, el, omul-zburător a prăbuşit din înalturi cuibul vulturilor neaoşi, săgetând cu nave sofisticate pădurile de oxigen din ceafa cerului iar de-acolo ”păsările” cu foc perfid în cioc au pulverizat moarte şi arderi ucigaşe peste trupul Terrei. Să-nceapă de-aici neprevăzutele cataclisme?
Privighetoarea cântă, cântă încă, dar nu minte! Pe-acoperişul lumii pândeşte blestemul pustiului. Ard florile plantei, în om a intrat fiara războiului şi-nvineţeşte cerul, bătând în cuie norii, sechestrând ploile şi ninsorile departe de buza izvoarelor şi lujerul grâului. Pe-aproape clănţăne mereu ţâţânile vieţii zgâlţâite de-o şleahtă de binevoitori gângavi la vorbă, involţi şi reci în ochii lor de hiene răzvrătite, cu intenţii vopsite şi făgăduitori ai Binelui Universal.
Cine-i mai crede pe-aceşti lachei ai lumii, aceşti cerberi şi păstori ai gândului nemernic, prezumtiv distrugător de destine, n-are decât să-şi sape singur groapa pierzaniei! Ne-am lecuit de-astfel de făpturi cinice. Ne-au asuprit atâta vreme irişii lor albaştri, cu priviri mătăsoase şi viclene.
Să căutăm în robusteţea noastră, în statura noastră creştină! S-aducem credinţa şi învăţătura în cetăţile lor bine întemeiate şi înzestrate. E prea mult rău în noi. O mentalitate neghioabă şi vechi metehne ne ţin pe loc. În noi e forţa, chiar dacă uraniul, fie el şi sărăcit, a alungat din rânduiala lor liniştea plaiului, frăgezimea ierbii, freamătul munţilor şi leagănul ninsorilor genuine.
E timpul, Omule, să-ţi oblojeşti rănirile făcute de propria-ţi nestăpânire spre necunoscut. Te mistuie încrâncenările şi dorul pentru zăpezile de altădată?
Ştii bine că locul lor a rămas acolo, în pragurile copilăriei noastre, când padinile erau cutreierate de sănii trase de mânji cu căpestre albe iar printre desişuri şi poiene se mai furişau feline nefugărite, pierzându-se în taina pădurilor cernite zile la rând de meliţele iernii, când copilăria era locul sfânt în care părinţii ne dăruiau cu bună ştiinţă şi multă silinţă nepreţuita creştere şi avântul sănătos spre meserie şi viaţa cetăţii.
Atunci, în sat, la Padeş, la fereastra bunicii, ghioceii nu înfloreau în ianuarie, primăvara se-mpământenea în luna lui Mărţişor, vara era vară şi toamna se arăta încărcată de rod curat şi aşezată-n trebuinţele ei.
Era o orânduială firească a anotimpurilor, nerăscolită de vămuiri şi tulburări ale climei, ca acum.
Din ochiul ferestrei, zâmbetul de copil se-adâncea peste pârtia înzăpezită, atras de mirarea pentru ritualul magic al splendidei ninsori. Din înalturi, în voia ei, iarna-şi pogora năframa albă. Astăzi, căsuţa de sub măgură-i săracă. Coasta dealului, părăsită de alai, nu mai sunt copii la săniuş. Au rămas în casă, la căldura sobei, nemângâiaţi de puful şi răcoarea fulgului. Exilate-s zăpezile! O rugă e zbuciumul prichindeilor fără jocuri de iarnă.
Din glasurile lor subţiri, cuvintele încep a răsuna. Ascultându-i cu multă atenţie, înţelegem până la urmă marea dorinţă din strigătul lor: ”Ajutaţi, oameni, iernile să ningă!” Şi a nins, dar nu de ajuns, nu a mai nins atât de îndestulător ca altădată!
