IMAGINI ÎN CUVINTE Tudor Vladimirescu, două secole de strigăt întru dreptate

 1,333 total views

          O tăcere legendară învăluie amfiteatrul Câmpiei Soarelui, străjuită de jur-împrejur de frunţile munţilor albi şi împovăraţi de omătul acestei ierni. Aici, la Padeş, poteca şi ramul, vâlcelele şi plaiurile, crângul şi râurile, toate poartă vălul tainic al istoriei locurilor. În mijlocul câmpiei, meterezele adâncite în trupul gliei străbune glăsuiesc şi azi despre dimineaţa acelei zile de răsunet pentru destinul ţării – 23 ianuarie 1821. Două secole s-au adunat pe răbojul timpului din momentul în care glasul justiţiar al lui Tudor Vladimirescu a incendiat inimile şi conştiinţele pandurilor adunaţi în oastea cea mare a norodului, pregătită să lupte pentru drepturile şi libertăţile românilor umiliţi şi osândiţi, pentru binele patriei şi al poporului.

          Ocolind colinele blânde şi unduind în umbra munţilor, Motrul susură agale purtând cu sine amintirile acelor vremuri de restrişte şi suferinţe. Zidit din piatra sacră a muntelui în ţărâna câmpiei, acum un secol, din iniţiativa dascălilor de şcoală din sat, Monumentul Proclamaţiei de la Padeş omagiază jertfa pentru neam şi ţară a Slugerului Comandir din Vladimirul Gorjului şi a pandurilor săi. Neîndurător cu nelegiuiţii, priceput într-ale războiului şi abil în meşteşugul armelor, Domnul Tudor a chemat în oştirea pandurească pe cei care sunt hotărâţi să lupte pentru binele şi folosul a toată ţara.

          Asemănat cu piramidele din Egiptul Antic, monumentul înălţat la Padeş simbolizează recunoştinţa românilor pentru jertfa pandurilor de la 1821 în lupta dusă împotriva boierilor hrăpăreţi şi a cotropitorilor străini, sub comanda şi sabia necruţătoare ale Slugerului, pentru mai buna organizare a vieţii şi treburilor poporului, pentru dreptate, demnitate şi libertate naţională. Şi astăzi, şi întodeauna, încruntat şi gânditor, Domnul Tudor priveşte spre zarea timpului din bronzul rece şi tăcut al basoreliefului, veghind aceleaşi neajunsuri pentru români şi ţara lor: justiţie dreaptă şi respect pentru lege, viaţă demnă şi libertate pentru tot românul, neîmpilare şi onoare pentru ţară. Ochii săi ageri şi chipul luminos parcă privesc peste timp spre mulţimea pandurilor adunaţi în câmpie. Cuvintele-îndemn, aprinzătoare ale flăcării revoluţiei, vibrează şi azi în sufletele românilor iubitori de ţară: „Multă sănătate fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti. Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău …”

          Sub pavăza setei de dreptate, Tudor a îmbrăcat cămaşa morţii şi a plecat peste ţară, să reaşeze în rosturi bunele rânduieli ale poporului, să îndepărteze de pe obrazul oamenilor năpăstuiţi lacrimile suferinţei şi josniciei pricinuite de abuzurile boierilor autohtoni, răi şi lacomi, să scoată ţara de sub suzeranitatea porţii otomane asupritoare. Răzbătător peste vremuri şi opreliştile timpului, oricare ar fi acestea, glasul straşnic al Domnului Tudor nu s-a oprit numai în crezul celor aflaţi în adunarea poporului din acea zi înfrigurată de 23 ianuarie 1821. Cuvintele memorabile ale celui mai clar şi izbitor sentiment de patriotism, ce au răsunat pentru întâia oară la Padeş, când Slugerul a rostit necruţător „Patria este norodul iar nu tagma jefuitorilor” animă şi azi trăirile şi faptele milioanelor de români.

          Şi copilăria mea s-a aflat sub nimbul spiritului pandur şi al faptelor Domnului Tudor, povestite cu patos de părinţi şi bunici, de străbuni ai locurilor pe care i-am întâlnit deseori. L-am admirat pe actorul Emanoil Petruţ, în rolul lui Tudor, în timpul filmărilor care au avut loc prin anii şaizeci, pe Valea Moregilor, la Padeş. L-am văzut pe Tudor când s-a întâlnit cu un moşnean osădit, cu taica Gheorghe, în poarta casei sale bătrâneşti din Padeş. Neaoş, dar îndârjit şi apăsat de nedreptăţi, cu mâna pe ciomag, îl opreşte pe Comandir spunându-i: „Şarpele când îţi iese înainte dai cu ciomagul de-l sdrobeşti ca să nu-ţi fie primejduită viaţa din muşcătura lui”. Apoi, când eram şcolar, am aflat mai multe despre revoluţie, de la profesorii mei. A urmat momentul vizionării filmului „Tudor”, dar şi alte evenimente pline de istorie şi patriotism la care am participat.

          Străbatem timpul şi urcăm în smerenie treptele istorice ale monumentului înălţat în amintirea Eroului naţional Tudor Vladimirescu şi a revoluţiei de la 1821. Revedem basoreliefurile sculptate în bronz pe fiecare din cele patru zări ale trunchiului de piramidă. Ne oprim spre miazănoapte, cu ochii pe basorelieful care oglindeşte Adunarea de la Padeş. Îl vedem pe Tudor, călare pe un armăsar semeţ, în mijlocul pandurilor şi căpitanilor săi, cu steagul revoluţiei, gata de luptă. Glasul său răsună peste mulţimea adunată în mijlocul câmpiei. Oştenii îl ascultă şi rotesc peste capete furci, coase şi securi, în gesturi grăitoare ale mâniei şi furiei adunate în sufletul lor amărât de atâtea silnicii şi chinuri ale vieţii. Toţi i se alătură şi îl urmează pe sluger. Îl consideră un crai biruitor de rău, chivernisitor al binelui ţării şi poporului, pe care îl numesc Domnul Tudor.

          Ne întoarcem privirea spre depărtările mărginite de cetatea munţilor, cu văile şi

drumurile pe care au coborât cetele de panduri năpăstuiţi. Fuseseră ani grei şi aspri, ca şi iarna aceea de altfel. Ţăranii dosădiţi nu au pregetat să vină lângă cel care le făgăduise dreptate. Tudor era un bărbat tânăr şi puternic, avea doar 41 de ani. Aici, pe Câmpia Padeşului,  inimile frânte ale ţăranilor moşneni se deschiseseră în faţa aprigului vătaf de plai pe care îl credeau acum conducătorul lor. Mulţi oşteni aflaseră de dreptăţile făcute de Sluger şi s-au legat cu sufletul de el, urmându-l la lupta cea mare.

Din mijlocul lor, Tudor îi convinse cu privirea lăsând lumina ochilor să le umple inimile cu încrederea în izbândă, cutele şi neliniştea de pe chipul său să vorbească tuturor despre omul curajos, înverşunat şi tenace, ales să-i cârmuiască în lupta pentru dreptate şi slobozenie. În scurt timp, glasul Slugerului înfierbânta mulţimea, săltând în ecouri peste dealuri şi munţi. „Proclamaţia de la Padeş” îi îndârji pe panduri şi intră în istorie prin grai simplu, românesc:”Să ştiţi că nimeni dintre noi nu este slobod în vremea acestei adunări să se atingă măcar de un grăunte de binele sau de casa vreunui neguţător orăşan sau ţăran, sau vreunui alt locuitor, sau vreunui boer măcar; oricât de rău ar fi adunate stările acestora, ci numai ale acelora ce nu se vor ridica împreună cu noi se vor lua în obştească folosinţă”.

          Doar focurile fumegau, adunarea încremenise şi privirile parcă îngheţaseră. Sculptate azi în bronzul monumentului, cuvintele Domnului Tudor îi stârneau pe oştenii revoluţionari ajunşi la marginea răbdării: „Veniţi, dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum suntem făgăduiţi. (…) Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”. Proclamaţia a declanşat lupta poporului pentru dreptate, eliberare şi o mai bună administrare a ţării.

Despre cele petrecute la Padeş află toate cancelariile imperiale ale Europei iar lacrimile revoluţiei încep să curgă şi se pare că mai curg şi astăzi. La două veacuri de la revoluţie, ele nu s-au mai uscat în ochii multor pădeşeni şi români.

          Din acest moment, conducătorul revoluţiei era recunoscut a fi Domnul Tudor, cel predestinat să lupte pentru dezrădăcinarea răului şi încetarea robiei, pentru repunerea ţării în drepturile ei fireşti, pentru împlinirea propriei făgăduinţe către popor: „Eu nu caut ceva pentru mine, ci mă îngrijesc de binele patriei şi de fiii ei sărmani, care au rămas cu desăvârşire goi din pricini ştiute (…)  nu mai este însă cu putinţă ca poporul să sufere şi de aici încolo silniciile răufăcătoare săvârşite până acum asupra lui…”

Prin lupta şi sacrificiul său, Tudor Vladimirescu a determinat schimbarea rânduielilor în ţară. Dar samavolniciile şi nedreptăţile nu s-au stins. Ele mai întunecă şi azi viaţa românilor. Strigătul lui pentru dreptate dăinuie încă în conştiinţele multora dintre noi.