Dinspre pajişti şi dumbrăvi, ne-mpresoară minunate ecouri din glasurile primăverii. Câmpul este verde-verde, lăstarii tot mai înalţi. Ploile lunii mai au înviorat izvoarele, au îndesit smirdarul şi-au înzdrăvenit firul de iarbă. La margini de codru, surâsul imaşului este încununat de mulţimea florilor multicolore, care sporesc farmecul colinelor şi înmiresmează lizierele hotarnice ale pădurilor.
În desişul fâneţelor, gâzele îşi pregătesc concertele, albinele zumzăie peste tulpini de flori, veveriţele zburdă într-un joc fără noimă din copac în copac, câţiva iepuraşi sar nestingheriţi prin ierburi, dându-ne de înţeles că în lumea lor este multă bucurie de a trăi. În vârful Cioclovina, făptura albă a schitului scrutează solitar depărtările. Împlinite, pădurile coboară în nuanţele verdelui de mai spre vadurile repezi şi limpezi ale râului.
Drumul şerpuieşte printre pâlcuri de salcâmi în floare. În preajma pădurii, stupinele lucrează cu toate urdinişurile pline. Prin boarea fâneţelor frumos mirositoare se pierde acum zborul hărnicuţelor albine şi al celorlalte insecte atrase de farmecul florilor. Ciopoare de oi păşunează în iarba grasă de pe prundul pârâului, ca nişte făpturi fulguind fabulos în verdele îmbietor al luncii.
Regăsim albia râului, undeva, înspre poarta munţilor, mult mai ageră şi zâmbitoare. Sclipiri argintii de soare sar necontenit spre noi din valul strălucitor şi sprinten.
Înaintăm pe valea umbroasă, pe sub arcada brazilor seculari ce însoţesc intrarea în templul verde al Tismanei. Pătrundem cu mare grijă în farmecul peisajului şi admirăm frumuseţile perene ale timpului. Râul curge năvalnic şi vuieşte uimitor de firesc, lovindu-se de rădăcini şi maluri cu valuri de ploi în tălpi. Păduricea de arini din zăvoi mai are puţin timp şi îşi va înveli toate trunchiurile în taina iederei căţărătoare.
Valuri invizibile de aer crud coboară dinspre munţi, dezmierdându-ne ca pe nişte copii obosiţi de somnul electronic al civilizaţiei. Tril de păsări ne alintă dinspre rămurişuri. Un şarpe hoinar traversează alene drumul de beton, făcându-şi cale spre adâncimi de val. Pe aproape, o codobatură nu mai tace din cântec. Au ieşit şi melcii din zdrenţuiala umedă a brusturilor de apă. Ne dau de bănuit, sigur, va mai ploua câteva zile la Tismana!
Ne hotărâm să urcăm spre mănăstire. Se-aude alai de nuntă pe vale. E zi de pelerinaj la ctitoria Sfântului Nicodim. Sunt foarte mulţi nuntaşi printre oamenii care urcă şi coboară pe sub arcadele pădurii de fag aplecate peste aleea mănăstirii. Mirele şi mireasa au primit binecuvântarea feţelor bisericeşti. Tismana s-a îmbogăţit cu încă o familie tânără.
Turnurile zvelte sălăşluiesc în imensitatea verde a pădurilor. Poarta credinţei este deschisă tuturor. În jur, există o rânduială în întreaga ei naturaleţe a tuturor minunăţiilor prezente aici, sub veghea mănăstirii. Întemeiat sub aripi de arţar şi brad, foişorul pentru popas şi odihnă îşi păstrează tăcut amintirile. Printre boboci de trandafir, hortensiile sunt gata să înflorească. Mulţimi de bănuţi albi stau risipite prin covorul genuin al ierbii.
Un arbust de tei agăţat de pereţii suri ai muntelui se lasă mângâiat de vântul scăpat din sufletul văii. La fântâna din poarta mănăstirii, izvorul Gurniei este la fel de răcoros şi cristalin. Râde sub pereţii albi tăpşanul ţesut cu iarbă verde şi crudă. Râd şi muşcatele roşii din balconul mănăstirii. Facem câţiva paşi spre răsărit şi încercăm să înţelegem câte ceva din eleganţa cactuşilor orânduiţi în faţa soarelui, chiar în vecinătatea altarului.
După câteva clipe de reflecţie în preajma lăcaşului sfânt, ne întoarcem spre freamătul văii. Undeva, spre munţii noştri, cerul albastru este acoperit de nori negri. Tunete îndepărtate încep să zguduie liniştea locurilor. Printre arini bătrâni, Tismana alunecă vijelioasă la vale. Cascada Stârmina îşi aruncă şuvoiul peste praguri de stâncă. Şuviţe argintii întregesc spectacolul prin care firul de apă al Gurniei se prăvăleşte peste genunea de sub turnurile solitare ale mănăstirii.
Spre Cioclovina, portalul pădurii pare magnific, este ca o tainică deschidere spre încântarea muntelui. Tunete şi fulgere ciudate se lasă peste împrejurimi. Furtuna este foarte aproape. Duduie asurzitor şi vijelia şuieră prin arbori. Perdele de stropi grei unduiesc prin aer şi se izbesc de cupola pădurii. Curg neîncetat streşinile şi e ropot mare pe acoperiş. Se sparg picăturile de ploaie pe vatra de piatră a mănăstirii. Vântul vântură faţa noastră cu ploaie măruntă, răcoritoare, răpită din iureşul potopului.
Trece furia norilor şi valea se linişteşte din nou. Râul pare mai năvalnic. Perdelele serii se lasă uşor dinspre înălţimi de cer. Valea se înveleşte în tăcerea sălbatică a nopţii. Aerul este mult mai respirabil şi foarte curat, tămăduitor. Dinspre ascunzişurile verzi se aude lăuta unui greieraş timid.
În noaptea care urmează, nu vom admira răsăritul lunii la Tismana! De această bucurie a avut parte însă poetul Grigore Alexandrescu, cel care a scris şi versurile memorabile, frumos grăitoare despre măreţia astrului ceresc.
Dimineţile la Tismana sunt limpezi şi pline de lumină. Ne-am convins ieşind în întâmpinarea lor. Să le prindem în braţe şi în suflet bunătatea, să ne primenim gândul cu înrourarea lor binefăcătoare. Să admirăm râul, după botezul furtunii, să privim repezişul valului vioi şi înspumat. Să ascultăm în rămuriş de zăvoi cântec voievodal de privighetoare. Să culegem în inimi tresăriri de codru înalt, cu largi ecouri din cântec mândru de cuc, şi să-l păstrăm în buchetul rar al amintirilor noastre, până la primăvara viitoare.