Trăim acele vremuri când te minunezi că, într-o anume situaţie, îl întâlneşti cu adevărat pe omul moral, cu statură etică, omul cu un caracter puternic şi multă probitate în carieră, omul de bun-simţ, decent, cu bună-credinţă, omul tenace în acţiune, eficient şi încrezător în sine, omul în care să ai încredere, să te bizui pe el şi să fii convins că va reuşi în ceea ce are de făcut. Cum speranţa moare ultima, ea poate muri cu siguranţă când în preajma ta mişună persoane cu apucături ilegale, puse mereu pe căpătuială şi antrenate în acţiuni de oprimare a binelui şi frumosului social, pentru a-şi proteja sursele de parvenire, într-o lume tot mai perversă şi dezorganizată, sufocată de furtişag şi ticăloşii de tot felul. Eşti neputincios în faţa asaltului dezlănţuit de cohortele de golani împotriva oamenilor temeinic aşezaţi în rosturile comunităţilor, proactivi şi responsabili pentru binele public şi ordinea de drept din societate.
Adevăraţii apărători ai legii şi justiţiei sociale sunt persecutaţi şi prigoniţi de clanurile interolpe, de personajele insalubre ale societăţii, de corupţii din poliţie, justiţie şi serviciile secrete, cei care stabilesc în cabinete conspirative starea unei naţiuni, prezentul şi viitorul ei. Aceştia îşi concentrează toate forţele pentru a-i reduce la tăcere pe luptătorii pentru adevăr şi dreptate, înscenându-le până şi procese penale sau alte întâmplări de sorginte bolşevică, pentru a-i intimida şi compromite.
De ce se prăbuşeşte o ţară? Se vede clar, de ce! Oamenii capabili şi morali ai acesteia, patrioţii şi elitele profesionale dedicate şi trebuitoare ţării nu au acces la „butoanele de conducere” ale societăţii pentru că încurcă interesele mafiei care jefuieşte totul. Partidele nu se arată a fi organizaţii cu interes pentru ţară şi popor, se strofoacă doar pentru binele şi prosperitatea lor şi a acoliţilor. Mai degrabă, după relevanţa ultimelor evenimente din peisajul socio-economic bulversat cu statornică insistenţă, acestea se comportă ca nişte grupări antistatale şi antisociale.
Cuvintele sunt insuficiente pentru a reda în întregime frământările cotidianului buimac în care poporenii îşi duc viaţa. Rătăcim vremelnic într-un mediu existenţial captiv în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu sunt în întregime respectate. Eul fiecăruia este năucit de o realitate perversă, în care primează fărădelegea iar lupta pentru păstrarea principiilor şi valorilor etice, a ordinii sociale, este una foarte acerbă şi de multe ori zadarnică. Zbaterile persoanelor oneste, cu un ascuţit spirit civic, pentru ieşirea din hăţişurile necinstite ale unei realităţi guvernate de formule predestinate, care nu au nicio legătură cu interesele şi nevoile oamenilor, îmbracă uneori forme bizare, inumane. Greu este, alteori chiar imposibil, să ajungi să deschizi portiţa spre manifestarea reală a fiinţei tale, în preocupări şi aspecte ale firescului existenţial.
Acaparat de vraja tehnologică, omul devine involuntar prizonierul propriei inteligenţe, lupta cu sinele se accentuează în timp, apare desprinderea de tot ce este normal şi strălucitor în lumea obişnuită şi pierderea treptată în ciudăţeniile ascunse ale virtualităţii. Aici, opţiunile vor intra pe canalele stabilite de altcineva, fără a lua în seamă întâmplări percepute şi înţelese, dorinţe şi idealuri, alte împliniri din viaţa reală. Dependenţa de lumea virtuală, dacă se poate spune aşa, robotizează comportamentul uman, reacţiile la bucurie şi suferinţă nu mai sunt fireşti. Goana după bani, grabnică înavuţire, influenţă şi putere distruge sentimentele, oamenii nu mai sunt receptivi, inovativi, sensibili şi solidari, îşi pierd chiar şi percepţia despre sine, afundându-se în hăţişul unui egoism feroce, distrugător de idealuri şi destine.
Nu mai pot vorbi cu ei înşişi, ajung să nu-şi mai asculte nici trupul, să nu se mai recunoască, se pierd într-un fel de nonexistenţă, unde altcineva le spune ce să facă. Vieţuiesc într-o lume în care spiritul şi creativitatea nu mai sunt libere, ele sunt limitate şi constrâng fiinţa umană spre pierderea totală a rezonanţei cu exteriorul. Trăirile îşi coboară impulsul, iar gândul devine tot mai sticlos, fără reverberaţii, personajele lumii virtuale sunt diferite de cele reale, pământene, de farmecul acestora, sunt reci şi insensibile, lipsite de vibraţii spirituale.
Omul pare tot mai răvăşit şi însingurat de rapacitatea tehnologiilor, în care şi cuvintele se stâlcesc, limbajul se răscoleşte şi el şi devine impersonal. Poate de aceea, unii încearcă reîntoarcerea în lumea obişnuită, clasică. Disperarea apare aici ca un strigăt în pustiu. Trezit din buimăceala vremurilor, omul refuză cu obstinaţie să mai hoinărească într-un spaţiu fără prieteni, fără iubire şi fără dragoste, ar da orice să recapete îmbrăţişarea şi gingăşia jocului real, într-o viaţă dimensionată de frumuseţea libertăţii de a exista şi a trăi în normalitate, fără remuşcări, fără suferinţe şi fără răul provocat altora. Ar vrea să apese măcar o singură dată fereastra ”save” din computer, pentru a repara iremediabilul, dar îşi dă seama că este aproape imposibil. Omul nu uită că i-a mai rămas totuşi speranţa. Şi se foloseşte de ea cu foarte mult dor, cu puţinul dor care îl scosese din lumea nărăvaşă a reţelelor de socializare.
Neizbutind să-şi lumineze copilăria cu fericiri pe bicicletă şi alte pasiuni de zburdat în libertate şi inocenţă, omul devine prizonier al tablei cu pătrăţele. Spre deosebire de viclenia computerului sau a telefonului, care nu te lăsau să ieşi de pe tablă, şahul este un joc care îţi oferă posibilitatea de a imagina dincolo de suprafaţa cu cai, pioni şi alţi oşteni de luptă. La un moment dat, pasiunea pentru acest joc îl leagă bine pe om, subiectul rămânând supus regulilor şi insensibil la ce se întâmplă în jur. În acest fel se produce îndepărtarea de viaţa reală şi apare cantonarea în acest spaţiu plin de mistere şi privaţiuni, în care celelalte pasiuni şi frumuseţi ale vieţii nu-şi mai află locul. Cu deosebire, faţă de computer, gândul se poate mişca liber pe tabla de şah, poate imagina combinaţii pentru victorie sau înfrângere, dar anihilează cu subtilitate alte pasiuni, alte trăiri şi trebuinţe fireşti precum somnul, bucuria de a zâmbi, bucuria de intra mereu în frumuseţile zilei, de a percepe viaţa aşa cum este ea.
Memoria jocului a înlocuit memoria omului, acesta nu-şi dă seama că se află la un moment dat călător într-un tren sau pelerin pe aleile înverzite ale parcului. Simte cum îşi pierde identitatea, că ajunge să se lupte cu unicitatea persoanei sale, înjumătăţindu-şi fiinţa şi pierzându-şi treptat vocaţia de a-şi asculta şi împlini dorinţa de viaţă. Răpit de ascunzătorile tăcute şi înşelătoare ale jocului, încearcă să iasă din acest cleştar care i-a înceţoşat viitorul şi vrea să se regăsească pe sine. Îşi dă seama că orice luptă pe acest front este o partidă fără câştig. Încercările se repetă. Şi înfrângerile se repetă! Omul, învins de tehnologie, nu se opreşte din ofensiva de a-şi redobândi unicitatea persoanei, a fiinţei care i-a înnobilat existenţa cu farmecul şi candoarea fericirii, cu puterea de a zâmbi şi a se bucura. El revine în lumea reală. Altfel trăieşte sau la fel! Important este că tresare şi se bucură ca un copil când vede că dealul de lângă vatra casei păinteşti s-a încununat iar cu florile primăverii.
