Ne aflăm la o lună de zile depărtare de momentul astronomic al echinocţiului de primăvară. A fost clipa în care anotimpul celor mai spectaculoase dintre germinările pământului şi-a luat în serios misiunea readucerii la fascinaţia verdelui a tuturor pantelor purtătoare de seve miraculoase, dătătoare de frumuseţi înnoitoare şi rod mulţumitor. Soarele şi-a coborât cu generozitate razele peste mugurii crângurilor, peste coline, peste lăsători şi valea încântătoare a râului Tismana.
Spre miezul unei zile calde şi însorite din mijloc de Săptămână Luminată, ne-am oprit pe platoul din preajma mănăstirii animaţi de dorinţa de a ajunge undeva, în miez de codru adânc, cât mai aproape de pridvorul munţilor, să revedem rezervaţia naturală Cotul cu Aluni, în spectacolul inedit al înfrunzirii.
Lumina zilei scapătă printre arinii rânduiţi pe mal de ape, mângâind cu căldura primăverii pământul spălat de zăpezi şi ploi. Prin rămurişul pădurilor înalte şi greu de pătruns într-însele, necuprinse încă de culoarea verdelui atotstăpânitor se aud glasuri primăvăratice din cântecul mierlelor ocupate cu construcţia cuiburilor. Ne pierdem paşii pe potecuţa ce se agaţă de pieptul muntelui şi încercăm urcuşul spre vârfuri, pe Scara Mâţei, cum se numeşte versantul din stânga râului Tismana. Încercăm să ne potrivim paşii, să găsim acel ritm cu care să înfruntăm abrupturile, să depăşim viclenia pantei şi capcanele râpelor din trup de munte.
Ocolim pietrele sure de pe cornet, cu forme dintre cele mai bizare, călcăm pe culcuşuri de frunze veştede, pe smocuri de aluniş cu fructe împrăştiate între pietre şi dâmburi mici, spre bucuria veveriţelor mâncătoare de alune. Printre rădăcini ieşite din piepturi de rocă, admirăm chituţele de toporaşi albi şi albaştri, ghiocei, cocoşei şi brebenei, care însoţesc cărarea noastră în şerpuirea ei printre cornii îngălbeniţi de flori. Printre frunzuliţele stejarilor şi fagilor abia înfrunziţi se zăresc turlele albe ale mănăstirii, zidurile de cetate ale lăcaşului sfânt aşezat de secole de vestitul călugăr Nicodim pe creştetul de piatră al Gurniei, sub privirile celeste ale Cioclovinei.
Urcăm cu pas domol spre culmea muntelui. Lăsăm în urmă sălbăticia costişei şi ne oprim în platourile din vârf, unde lăsătărişul de fag şi-a deschis frunzuliţele cu pufuleţ de primăvară. Într-o poiană găsim la lucru un grup de tineri care plantează puieţi de brad. Intrăm în vorbă şi ne bucurăm împreună de frumuseţea clipei. Şi ne întărim speranţa că, în ciuda tăierilor neiertătoare din ultima vreme, pădurile au încă viitorul lor, sacru şi intangibil.
Suntem pe linia culmii şi ne orientăm spre apus, printre poieni de găinuşe albe şi galbene, printre trunchiuri de copaci uriaşi care s-au sfârşit pe picioare, vitregiile prăbuşindu-i apoi peste desiş. Au trecut pe aici înaintea noastră mistreţii care au scormonit de-a lungul şi de-a latul printre arbori, răscolind pământul după ghindă şi jir. Reapar în cărăruie grumaji de piatră, în odihniri răzleţe, printre care se profilează inedite tufe de ţipirig. Înaintăm spre Faţa Culmii şi ne întâlnim cu castanii seculari din Pădurea Eroni, arbori înalţi, cu coroane echilibrate pe axul tulpinii ca un candelabru de ramuri groase şi vânjoase trimise spre toate deschiderile zării întru apărarea întregii păduri, cu oştenii ei mari şi mici.
Ieşim din templul arborilor bătrâni şi solitari, traversăm în curmeziş plaiul până spre linia de transport a energiei electrice ce se iveşte peste creştetul pădurii venind dinspre Valea Tismanei şi coborând spre Valea Pârgaşului, chiar prin inima acestui ţinut în care s-a împământenit rezervaţia cunoscută sub denumirea Cotul cu Aluni.
Ne aflăm la peste şase sute de metri altitudine, descindem uşor printre mărăcinişuri şi livezi spre perimetrul ce se conturează mai la vale, între proprietăţi şi întinderi de păduri de fag, de stejar şi plop. Trecem printre pâlcuri de alun, orânduite grupuri-grupuri pe feţe de coline, pe dosuri sau pe pantele unor doline, pe uvale sau căldări cuibărite între mici umeri de culmi, între liziere sau grădinile cu vii ale sătenilor din Topeşti, Vâlcele şi Gornoviţa.
Privim spre adânc de orizont şi desluşim în larg de zare salbele de sate din Peştişani, aşezate de-a lungul Bistriţei, Pădurea Fără Vârf şi Pădurea Dumbrava, Parângul Nostru, alb de nea şi stăpân peste Oltenia, precum Olimpul peste Grecia. Mai aproape, admirăm vârfurile Pleşa şi Piatra Boroştenilor. Spre culme se aud tălăngi de turme aflate la păscut, chiotul sătenilor aflaţi cu treburi la curături şi la stâne. Cireşii înfloriţi şi corcoduşii străjuiesc în siluete albe peste coloritul plaiurilor, statornicind primăvara pe aceste meleaguri.
Ne reîntoarcem peste culmi şi văi, străbătând un peisaj în care lumina, cântecul păsărilor şi frunza fragedă reîmprospătează viaţa codrilor. Revenim pe culme şi privim în adânc de vale. Sub geana verde a pădurilor, la brâul muntelui, ca o fortăreaţă, Mănăstirea Tismana veghează pacea locurilor! Să fie primăvară peste tot, tihnă, trebuincioasă rostuire a lucrurilor şi îndestulare pentru oameni!
