Toamna nu ţine seama de vreme, când este hotărâtă să intre tot mai adânc în viaţa satelor! Am fi vrut să-i admirăm măiestria de a colora codrul acolo, sus, pe culmile ce urcă spre frunţi de cer şi zbor de nori. În acea zi, anotimpul nu a vrut să-şi arate frumuseţile pregătite pentru minte şi suflet, lăsând să vină spre noi doar perdele de ploi repezi şi mărunte, să răscolească prin munţi firul susurul apelor.
Valuri de nori cenuşii şi zdrenţăroşi îşi sprijineau ciubotele pe creştet de păduri, încărcând potecile cu şiroiri trufaşe, potopind apoi luncile dintre râuri cu luciul râurilor revărsate. Nici Tismana, nici Pocruia, nici Orlea şi nici Sohodolul nu ştiau de ce vuiesc văile, de ce doarme după perdele de ceaţă soarele. Deşi era dimineaţă, în grădini, dumitriţele aţipiseră stinghere şi ude sub şuşoteala stropilor rebeli.
Am ajuns la Izvarna pe o ploaie rece, mocănească. Ne dăm seama că oamenii de aici au scăpat de grija noroaielor. Primarul din Tismana s-a ţinut de cuvânt şi le-a adus asfaltul la poartă. Este altceva, vedem şi noi, după ce nu am mai întâlnit gropile şi băltoacele de altădată. Sunt atâtea motive să fii mulţumit, să te bucuri, că mergi pe un drum modern. Dar, bucuria noastră cea mai mare avea să se petreacă la şcoală, în mijlocul celor mai tineri dintre locuitorii satului. Am găsit aici numai 11 elevi, împreună cu învăţătoarea lor, preocupaţi să afle calea spre cunoaştere şi plecare bună în viaţă.
Unii erau bobocei, abia intraseră în clasa întâi, alţii au ajuns deja în clasele a doua, a treia, a patra, doar ei erau şcolarii satului la acea vreme. Ceilalţi, prichindeii de la grădiniţă erau doar opt. La ei, educatoarea venea numai două săptămâni pe lună, în celelalte două, copiii rămâneau acasă, cu părinţii sau bunicii. Să nu-i uităm pe cei mai mari, gimnaziştii, care se deplasează cu microbuzul la şcoala din Pocruia.
Aceştia sunt, de ei se leagă tinereţea satului Izvarna, nu ştim însă care este viitorul localităţii. Iată, că s-a scurs mai bine de un deceniu de la vizita noastră printre şcolarii din Izvarna şi învăţătoarea lor, Mariana Nistor. În prezent, şcoala, construcţie nouă, este închisă, nici grădiniţă nu mai au izvarnarii. Nu ştim câţi copii or mai fi în sat, dar există certitudinea că satul este îmbătrânit, sunt îngrijorări pentru viitorul acestei aşezări, cândva, înfloritoare, prosperă şi puternică, aici, în apropierea oraşului Tismana.
De la uica Sever aflăm că mulţi tineri au plecat de aici, să caute de lucru în lumea largă. Au rămas la poartă numai bătrânii. Ceilalţi, între vârste, sunt ocupaţi cu treburi, la lucru cu ziua sau la serviciu. Oamenii văd cum îmbătrâneşte satul, cum casele au rămas singuratice şi se ruinează din zi în zi. Ce poţi să faci să opreşti satul pe loc şi să-l înzdrăveneşti, se întreabă neliniştiţi înţelepţii aşezării. Că, aici, la Izvarna, natura este generoasă şi locu-i ocrotit de Dumnezeu. E greu să ştim când vor avea şi răspunsul. Cert este că se răresc paşii pe uliţele pierdute spre pieptiş de cornete. Oamenii privesc unul spre altul şi trăiesc însingurarea. Dincolo de privirile lor stinse, nostalgice, nu răsar decât amintiri. Speranţele lor sunt încă în aşteptare. Pe cele imediate le găsisem atunci la şcoală, dar se pare că nu au fost deloc liniştitoare…
Pe o vreme ternă, ceţoasă şi umedă, în clasa cu voci limpezi şi priviri inocente, copiii cu flori de dimineţi în obraji sporeau bucuria de a fi împreună la şcoală, întru învăţătură şi bună creştere. I-am admirăm la lucru, sub oblăduirea învăţătoarei lor. Unii încearcau scrierea corectă a primei litere din alfabet, după ce iscodiseră taina silabelor, cuvintelor şi propoziţiilor. Cei mai mari, după ce au reuşit să scrie un text despre culesul porumbului, au povestit, au comentat şi au formulat idei. Alţii au socotit şi au rezolvat alternativ probleme. Toţi erau ordonaţi, au arătate că ştiu să preţuiască frumosul, că iubesc adevărul şi ocrotesc natura.
În ziua aceea şi-au înnoit expoziţia cu colajele realizate din petale de flori şi frunze culese din însuşi tabloul imens al peisajului în care, ca un cuib de lumină şi fericire, dăinuieşte şcoala lor. O şcoală minunată, ca la oraş, în care elevii nu pot spune că le lipseşte ceva, cu un confort pe care îl merită o viaţă trăită în normalitate. Dar, astăzi, acea şcoală îngheaţă de frig, este părăsită, îi lipsesc sufletele care să o anime, să îi dea viaţă. Ei şi satului Izvarna!
Afară era frig, un frig de toamnă nărăvaşă, dar în sala de clasă caloriferul era fierbinte, elevii ascultau o poveste despre căsuţa păpuşii şi mirarea le umplea gândurile de dorinţe. Erau veseli şi voiau să înveţe. Învăţătoarea îi asculta cu duioşie şi le ilumina gândul cu poveţe!
Copiii din Izvarna trăiau atunci clipe de împlinire spirituală şi temeinică învăţătură într-o şcoală frumoasă şi cochetă, zidită sub geana dealului presărat cu stâncării şi arbuşti de liliac. Şcoala era între ape, în stânga şi-n dreapta curg izvoarele ce ţâşnesc neîncetat din guri de cremene. Firele lor argintii se unesc chiar la poarta şcolii, după ce învăluie cu sclipiri de lumină şi susur blând curtea plină de flori şi iarbă verde. Apoi, şopotul izvoarelor se pierde spre largul luncii, pentru a se vărsa în râul Orlea.
Dinspre povârniş, dealul parcă-şi slobozea peste jocul copiilor coşuri pline cu moşmol copt, cu nuci, cu păducel şi măceşe. Aceasta-i bogăţia toamnei, presărată pe coastă, printre răzleţiri îngălbenite de arţar, paltin şi carpen, cu misterioase înflăcărări de cireş şi adăstări buimace ale turmelor de oi şi capre.
Ploua mărunt şi simţeam cum se stinge parfumul viilor din deal. Ploua mărunt şi copiii zburdau pe covorul verde presărat cu fulgurări de frunze galbene. Ploua mărunt şi şcoala freamăta de viaţă şi dor de învăţătură, în sat, la Izvarna! Din nefericire, azi, satul priveşte timid şi fără vlagă viitorul. Copiii, câţi mai sunt, nu mai merg la şcoala din sat! Nici grădiniţă nu mai este aici! Gălăgia jucăuşă a copiilor din curtea înconjurată de izvoare şi şcoala satului au intrat deja în istorie şi în amintirile celor care au trecut cândva pe aici.
Suntem dincolo de miezul toamnei. Brâul dealurilor, cu atâtea coşcoviri de piatră sură veghează satul dinspre apus, într-o îngemănare protectoare cu pădurile de fag şi stejar. De sub talpa stâncăriilor răsar într-o înşiruire angelică zeci de izvoare, recunoscute în limbajul locului ca bolboroase, adică acele iviri de apă care irump din adâncuri neîntrerupt, ca nişte arteziene subacvatice, cu aripi largi de val limpede, vorbitor şi sticlos.
Cu aceste minunăţii ale naturii Izvarna mai poate ieşi în lume!
