Ne întoarcem stingheri şi nostalgici pe uliţele aproape singuratice de la marginea satului. Soarele sloboade săgeţi de lumină peste strălucirile de val ale pârâiaşului dintre arini, prin suişuri şi coborâşuri de deal, printre tufele de cetină şi buturugile de fag pline de scorburi de care se leagă amintirile noastre despre cuiburi de păsări şi comori din trecut. Peste pădurea din Padină, reîntinerită în ultimii ani cu mult carpen şi mesteacăn, tronează falnic şi neînvins de fiura furtunilor, Fagul lui Dobromir. La fel de semeţ, priveşte peste depărtări, ca acum o sută de ani. În vale, pe săvârşirea pantelor se mai ogoaie ici-colo printre grădinile cu pruni şi vie mici petece de zăpadă.
Acasă, sub bolta viei încercate de frigul iernii, s-au trezit sub mângâierea căldurii chitele de ghiocei aduse de noi, copiii, cu zeci de ani în urmă, de pe platourile înalte şi reci ale cornetelor din munţi. Căpşoarele albe şi delicate ale florilor, agăţate în vârf firav de fir cu frunză verde, au umplut cu voioşie şi prospeţime de primăvară tăpşanul grădinii de la fereastră.
La început au fost nişte lănci minuscule ce scormoneau întunericul pământului, să ajungă la lumina zilei. Mai apoi sfredelesc cu o forţă de renaştere inimaginabilă miezul gheţii sau al zăpezilor bătucite, să-şi adune în obraji toată lumina soarelui, să-şi dezmierde ochii cu năframa fiecărei dimineţi, să-şi deschidă iarăşi petalele şi să inunde cu clopoţei vestitori de primăvară şi miresme atrăgătoare privirile şi sufletele noastre încărcate de prea multă aşteptare.
Acesta este spectacolul nevăzut al reîntoarcerii ghioceilor din somnul lung al iernii. Odată veniţi printre noi, ei lasă libere energiile dătătoare de viaţă primenită frumos, împrimăvărată, să cuprindă toate potecile şi poienile, crângurile, codrul întreg, locurile rezervate din preajma ferestrelor copilăriei ale fiecărei case, tabloul grădinii din deal plin cu dangăt de tălăngi şi năzdrăvănii ale mieilor.
S-au dus spre alte poveşti fulguielile babelor şi ale berzelor, şi ale moşilor. Şi-au aşezat vremelnic cojocelul subţire şi pufos peste lumea florilor, au plâns apoi peste petale şi frunze, subţiindu-se în lacrimi mici, mici, în miezul pământului uluit de năuceala atâtor germinări. Mănunchiuri de ghiocei frumos împlinite au răsărit şi au înflorit printre vreascuri, pe sub garduri, în şipot de streşini şi-n buchete orânduite la tulpina viţei de halângă.
Şi albinele au simţit mirajul din petale şi zumzăie acum aplecându-se de zor peste lujeri de stamine, în cupe şi clopote de flori, culegând polen din primele miresme ale primăverii. Stau să înflorească viorelele, să-şi destrame mugurii albaştri în văzul tuturor. Sunt în aşteptare găinuşele, cocoşeii, brebeneii, spânzul şi brânduşele violete.
Suntem la poarta echinocţiului, peste câteva zile primăvara va avea certificat universal, vom şti că este cu noi şi nu va mai pleca până la vară! În puţine zile, spectacolul înfloririi va umple de miresme casele şi gingăşia florilor va dărui cu optimism multe gânduri şi dorinţe oamenilor puţin deprimaţi de micimea zilelor şi ceţurile repetate ale iernii.
Privim covoraşul cu flori din faţa pridvorului şi ne întoarcem spre adâncimi de timp, spre clipele de joc şi farmec ale copilăriei noastre nepereche. Când ne plăcea să primim cum se cuvine primăvara, cu drag de mişcare, mult neastâmpăr şi dor de a înnobila şi a umaniza locul de lângă tine, cu multă admiraţie şi grijă pentru frumosul din natură.
Ne plăcea să hoinărim peste dealuri şi văi, în cete numeroase, să mergem departe de sat, după flori, să alergăm şi să ne întrecem în a culege cele mai frumoase dintre podoabele codrului, să împlinim cel mai mare buchet, să aducem şi să plantăm acasă, lângă ochiul ferestrei toată poiana cu flori din cerdacul munţilor. Urcam în şir pe povârnişurile abrupte, peste râpe şi stânci golaşe, în care abia îndrăznea să se înrădăcineze câte un pui de mesteacăn ori de salcâm.
Ne pierdeam prin templul pădurilor desfrunzite ori în văzul culmilor îndepărtate, pe cărări şi poteci umblate doar de sălbăticiunile codrilor, de turmele întoarse spre stâne, de caii înşeuaţi cu poveri de muncă şi paşii muntenilor plecaţi la curături, cu treburi de vărat, de copoii şi amintirile vânătorilor.
Scăpaţi de văgăuni şi misterele drumului lung, după o jumătate de zi de mers pe jos, ne linişteam în căldările din cornete, spre Plaiurile Păltineilor, pe gulerul cu lapiezuri, cu arbuşti de porumbar şi păducel, pe covorul plin cu flori de primăvară, printre lăsători cu petece de zăpadă şi surâs de fir de iarbă.
Alegeam din atâta bogăţie de frumuseţe, spre desfătarea sufletului nostru de copil, cele mai limpezi şi smerite dintre flori, cele mai fercheşe, le aranjam în buchete, să avem cu ce ne lăuda unul la celălalt şi la părinţii care ştiau de plecarea noastră. Cu multă blândeţe şi delicateţe, smulgeam din pământul reavăn ghioceii cu bulbi cu tot.
Apoi, îi înveleam cu ierburi şi frunze uscate, ca în nişte săcuiele ţesute, să nu se ofilească pe drum şi, spre seară, la reîntoarcerea acasă îi plantam frumuşel în grădina de acasă. Să crească, să polenizeze, să răsară iară, să zâmbească cu îngerii, cu soarele, cu inimile, să înfrumuseţeze casa şi copilăria noastră!
Iată de ce, azi, la cele mai multe case din satul Padeş, primăvara vine mai devreme întotdeauna. Pentru că, acolo, la noi, miracolul ghioceilor şi toate florile copilăriei primenesc viaţa, împământenesc şi înaripează visele oamenilor spre mai bine!
