Şi în această primăvară, Săptămâna Patimilor s-a oprit pe la noi cu ploi şi răcoare, peste raiul pomilor înfloriţi, care împânziseră, deja, dealurile şi livezile cu limpezimi de culoare şi îmbietoare respirări de miresme. Bulgări de nori negri şi grei au ocupat în întregime cerul, alungând speranţele noastre şi amânând orice aşteptare de vreme bună. Este mijlocul lui aprilie şi-i miez de noapte adâncă şi răcoroasă peste toată Valea Motrului. Ploaia şi-a oprit foşnetul înalt, lăsând să ne cuprindă pacea universală. Se-aud bătând, repetat şi blând, clopotele bisericii în mijlocul satului. Este slujba Învierii. Dinspre altar răzbat ritmuri de cântec înălţător. Se pregăteşte drumul luminii către casele oamenilor.
Mai este încă vreme până la deschiderea zorilor. Au tăcut lăutele codrului. Se-aude, totuşi, susur înalt dinspre pârâu, Aninoasa susură zgomotoasă în cascada mică de la arinii prăbuşiţi. Pe uliţa bisericii, bunicuţa Marina păşeşte mărunt şi tăcut, aduce lumină acasă şi vrea să intre pe poarta străbunilor cu lumânarea aprinsă, să aibă rost bun toată familia, peste an.
Ştie ea, de la bunica ei, că această lumânare trebuie păstrată cu mare grijă, că poate fi puternică, aducătoare de folos în casă, binefăcătoare. Ştie că, la nevoi, întristare sau boală, când eşti în pericol sau te încearcă un mare necaz, este bine să te rogi şi să aprinzi această lumânare. Bucuria ei a crescut când a trecut pragul uşii, păşind peste brazda verde pe care Taica Haralambie o adusese cu zor din vatra grădinii înflorite. Aşeză pe masă batistuţa cu păştele, privii la icoană, se rugă pentru sănătatea familiei şi puse lumânarea la loc ales.
Cofița cu apă neîncepută
Mai trecu apoi pe la beci, să vadă cofiţa cu apă neîncepută. O adusese de cu seară, cu urciorul, de la ropotul murmurător al ogaşelor peste umerii de piatră ai padinei încă neînverzite. E apă de codru, neumblată. Pusese în ea un ou roşu, un ban de argint şi un lăstărel de urzică. În lumina dimineţii de Paşti, nepoatele ei, Sânziana şi Roberta, se vor spăla cu această apă, pentru a-şi păstra frumuseţea.
Prin taina obiceiului, se crede că, astfel, obrajii lor vor fi sănătoşi şi îmbujoraţi ca oul roşu, vor fi puternice şi tari precum moneda şi hotărâte precum muşcătura frunzei de urzică. Bunica va fi lângă fete, când îşi vor spăla obrajii, învăţându-le să spună: „Să fiu sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul,/Toţi să mă dorească şi să mă aştepte,/Aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti;/Să fiu iubită ca ouăle în zilele de Paşti”.
Fetiţele vor mai afla că, în locul frunzei de urzică, în cofiţa cu apă mai poate fi şi un fir de iarbă, ca simbol al belşugului, că, prin lumina lor, strălucirile argintii ale bănuţului învelit de lacrima izvoarelor vorbesc tot despre bunăstare.
Ogoindu-şi gândurile şi grijile pentru cele două copile, Marina se retrase să doarmă un picuţ, că nu i-a mai rămas mult până în polimirea zilei, va fi Duminica Mare, cum îi spun bătrânii primei duminici de după Săptămâna Mare. În sobă, focul toarce ca în toiul iernii. Pe valea copilăriei nu se aud decât minunile celeste, apele, izvoarele, şuierul de vânt şi ploaia, dacă se porneşte. Altfel este o linişte divină, binefăcătoare. Natura este primenită de sărbătoare. Cântătoarele îşi vor începe concertul, îndată ce lumina va aduce Dimineaţa Învierii. Satul va intra şi el în freamătul şi mişcarea sacră ale Sărbătorii Sfintelor Paşti.
Se pregătește spectacolul înfrunzirii
Nu ştim cât a dormit Marina, dar ştim să culegem cu gândul şi sufletul frumuseţea rară a acestei zile, să alegem comori de visare şi trebuinţă din sacralitatea ei. Dimineaţa s-a furişat cu paşi umezi dinspre răsărit, rugând ploaia să mai aştepte,bpână îşi întinde ea năframa de lumină peste peisajul nepereche al aşezării de sub geana muntelui. A atins mai întâi cu boarea ei divină firul ierbii cel harnic, care a înzdrăvenit covorul de pe imaşuri. Norii nu au lăsat-o să-l încarce cu salbe de rouă sclipitoare. Şi-a trecut apoi sufletul binevoitor peste grădina cu narcise, zambile şi lăcrămioare încă neparfumate. S-a oprit şi pe deal, pe la buciumul şi mugurele viei, pe la cireşii albiţi de floare.
Dar, cel mai mult se pare că s-a oprit în scena codrului, unde se pregăteşte fără şoaptă spectacolul înfrunzirii. Îndată ce s-a luminat scena, a început şi concertul rar al păsăretului, pe voci şi tonuri dintre cele mai încântătoare. O revărsare de melodii se lăsă peste vale. Cu privighetori, cu mierle, cu ecoul adânc şi impetuos al glasului de cuc, cu misterioasele ciupituri de coardă ale vrăbiuţelor vesele, sticleţilor, rândunelelor şi altor gingaşe păsărele.
Tradiții străvechi
Roberta şi Sânziana au mers la cofiţă. Şi-au spălat tenul cu apa neîncepută, să fie frumoase şi aşteptate! Nu ştiu dacă a doua zi de Paşti vor fi udate de băieţi cu apa de la fântână, să le meargă bine, să fie drăgălaşe şi iubite de feciori mândri. Dimineaţa a învelit cu lumină şi chipul lor.
Au gustat mai întâi din păştelele aduse de bunica de la biserică. Apoi au ciocnit ouă roşii, despre care ştiu că sunt păzitorii casei. Au mâncat câte un ou şi după aceea au luat din peştele gătit la Florii, după tradiţie, să fie vioaie şi uşoare ca peştele în apă. Sânziana îşi va păstra oul roşu câştigător din disputa cu verişoara ei, Roberta, timp de patruzeci de zile de la Paşte. Dacă în acest interval de timp oul nu se va strica, fetiţa va avea noroc tot anul.
Toată familia a respectat ritualul sărbătorii în acestă dimineaţă. Şi vremea s-a aliat bucuriei lor. În curte a intrat Mihăiţă, să aducă din ofranda mielului, cum se obişnuieşte prin aceste locuri. Toţi s-au bucurat. Primul om care a intrat în curte este un bărbat. Aşa, casa va avea parte de un an plin de belşug. Ploaia a rămas undeva, în munţi. E multă linişte şi sărbătoare în sat. Oamenii se pregătesc pentru masa cea mare, a familiei. Marina este fericită, are copiii lângă ea. La Padeş, întru pace şi împlinire spirituală!
