IMAGINI ÎN CUVINTE Iernile din vatra copilăriei

Loading

       
  Tot sură-i cuşma steiului, frate? Şi-i trist şi singuratic muntele nostru, tot îngândurat şi podidit de tăcere? Prea i se zăresc de departe încărunţirile frunţii. E rătăcit şuierul de viscol, nu-i mai biciuie umerii. Stins e glasul văilor, părăsită-i pârtia copiilor, golaşi, tot neînzăpeziţi sunt brazii din costişă. Dinspre largi zarişti, privirile cutreieră curioase blândul zid carpatic al munţilor uşor învăluriţi spre apus. Este puţin peste miezul iernii şi, neobişnuit de orgolios, anotimpul ocoleşte ţinutul, de parcă zăpezilor le-au fost interzise fulguirile năstruşnice pe aici, pe plaiuri răzleţe, înalte.
 Cu ce şi pe cine am nemulţumit noi, românii de la Dunăre, de lângă Parâng, de pe Cerna şi de pe Jiuri, din Carpaţi şi până la alte limpezi şi-nspumate ape? Noi suntem de milenii aici şi ne păstrăm rostul şi vatra, legendele şi doinele-s ale noastre, numai ale noastre, ştim că ele ne identifică, de aceea ni le păstrăm şi le-apărăm cu străşnicie, că-n verbul şi cântul lor odrăslesc, mereu întemeietoare, temeiurile vieţii noastre nepereche, de statornici iubitori şi ziditori de ţară?
Cine nu-şi găseşte locul şi-şi ciuruie ranchiuna peste acest neam, răpindu-i până şi liniştea dintre troiene, iernile cu dar de zăpezi şi spornice ninsori, iernile cu nesfârşite legănări de  fulgi mari şi scămoşi, limpezitori de gânduri, mesageri stelari de tihnă şi îndestulare pentru un popor aflat încă-n apriga-i încercare întru regăsirea drumului spre propria-i izbăvire?
Să ne fi uitat Dumnezeu, frate? Nu, nicidecum, frate! Tulburătoarele suferinţe sunt aici, printre colinele dezvelite de ierburi, prin pădurile uscate de dorul ploilor, prin văile văduvite de fiorul apelor, în izvorul stins şi-n râurile subţiate de zvârcolirile planetei suferinde, în noi, oamenii, cei mai răvăşiţi de răbufnirea fără măsură a răului. Vrând-nevrând, fosta-am învinşi de goana după zornăitul arginţilor, dând de pământ cu templul arborilor zvelţi, fără să prindem în glie ram de stejar tânăr, ori săvârşind alte păcate care au schimbat ordinea firească a vieţii şi lucrurilor lumii.
Am sufocat văile şi pârâiaşele cu „urme” de obiceiuri urâte ale vieţii şi-acum  tânjim după vuietul de odinioară al râului limpede şi cristalin, cu bulboane săgetate de zborul păstrăvului, ne topim de dorul după miresmele poienelor din lăstărişuri, cu covoare verzi de muşchi prin care-şi săltau creştetul  puzderii de ciuperci, ne ofilim cu amintirea dumbrăvilor verzi prin care răsunau triluri din orchestra necuvântătoarelor, ducem în inimi neliniştea stârnită de farmecul zăpezilor de altădată, ce-mpodobeau codrii, satele şi uliţele cu hlamida lor celestă, albă, neatinsă şi ocrotitoare. Cât de liniştită era natura! Ce împlinită şi sănătoasă era!
Peste trupul atâtor frumuseţi, azi este loc doar pentru efemeritatea  umbrelor şi urmelor timide,  a zvâcnetelor firave de vânt şi rarelor prăvăliri vultureşti. Nici viscolul turbat, scăpat din cotloanele ascunse ale răsăritului, nu clintea odată straturile albe şi înalte ale iernii întroienite pe coclauri, prin sate, pe câmpuri şi pe drumuri. Ce să mai povestim  despre minunile împărăţiei zăpezilor din munţi, unde răsunau urletul lupilor nesătui şi trosnetul fagilor strânşi de geruri!
Zăludă-i astă vreme. Stăpânit de forţe demonice, omul l-a uitat pe Dumnezeu. Cum să-i mai fie rai gradina şi livada, când  suduie prin vatră  de nu pricepi c-ar  mai avea ceva uman într-însul? De evlavie, nici pomeneală! E istovit de amar şi  nevoi care nu se mai termină, fără nădejdi de a fi un pic mai bun. Nu cred să-şi fi dat seama c-a alungat din brazda mărunţită de plăvani zăpezile dătătoare de speranţă, ”însămânţând” seceta, sărăcia şi foamea. În numele unor puteri insidioase, el, omul-zburător a prăbuşit din înalturi cuibul vulturilor neaoşi, săgetând cu nave ciudate şi perfide învelişul de oxigen din ceafa cerului iar de-acolo ”păsările” cu osaturi malefice în gheare au pulverizat moarte şi foc peste trupul Terrei. Să-nceapă de-aici neprevăzutele cataclisme care ameninţă viaţa?
Privighetoarea cântă, cântă încă, dar nu minte! Pe-acoperişul lumii pândeşte  blestemul pustiului. Ard florile planetei, în rătăciri de minţi a intrat fiara războiului       ce-nvineţeşte cerul, bătând în cuie norii, sechestrând  ploile şi ninsorile departe de sufletul izvoarelor şi lujerul grâului. Pe-aproape zăngănesc mereu ţâţânile vieţii zgâlţâite de-o şleahtă de binevoitori gângavi la vorbă, involţi şi reci în ochii lor de hiene răzvrătite, cu intenţii ascunse cu abilitate şi făgăduitori ai Binelui Universal. Cine-i mai crede pe-aceşti tirani ai lumii, păstori ai gândului mârşav, n-are decât să-şi sape singur groapa pierzaniei! Ne-am lecuit de-aşa făpturi. Ne-au înşelat atâta vreme irişii lor albaştri, cu priviri mătăsoase şi fariseice.
Nu ne rămâne decât să căutăm în robusteţea noastră morală, câtă mai avem! S-aducem credinţa şi învăţătura în cetăţile lor prielnice. Că s-a adunat prea mult rău în noi. O mentalitate stupidă şi vechi beteşuguri ne ţin pe loc. Uităm că în noi e forţa, chiar dacă uraniul şi alte scăpări chimice au alungat din rânduiala lor liniştea plaiului, frăgezimea ierbii, freamătul munţilor şi leagănul ninsorilor divine.
E timpul, omule cu gând răzleţ şi sodomit, să-ţi  legi rănirile făcute de propria-ţi rătăcire spre nemărginiri şi turnuri egocentrice. Înţelepţilor, opriţi-i cât mai este timp benefic pe aceşti pribegi în propriile ambiţii şi lucraţi laolaltă la îndreptarea lucrurilor.
Vă mistuie, oare, încrâncenările întru prăbuşirea lumii sau dorul pentru zăpezile de altădată?
Ştiţi prea bine că locul lor a rămas acolo, în vatra copilăriei noastre, când padinile erau cutreierate de sănii trase de mânji cu căpestre albe iar printre desişuri şi poiene se mai furişau feline nefugărite, pierzându-se în taina pădurilor cernite zile la rând de vrerile iernii autentice.
           Atunci, ghioceii nu înfloreau în ianuarie, primăvara se-mpământenea  în luna lui Mărţişor, vara era vară şi toamna se arăta încărcată de rod curat şi aşezată-n cusururile ei. Era o orânduială firească a anotimpurilor, nerăscolită de vămuiri orgolioase ale derapajului uman şi tulburări aprige ale climei.
Din ochiul ferestrei, zâmbetul de copil se-adâncea peste pârtia înzăpezită, atras de mirarea pentru ritualul magic al splendidei ninsori. Din înalturi, în voia ei, iarna-şi  pogora năframa albă. Astăzi, căsuţa de sub măgură-i tot mai săracă. Aflată pe aproape, coasta dealului a fost părăsită de alaiul cetelor de copii. Nemângâiaţi de puful şi răcoarea fulgului sunt copiii de azi ai sătenilor. Exilate spre alte tărâmuri ne sunt zăpezile! O rugă continuă este zbuciumul prichindeilor fără jocuri de iarnă.
Din glasurile lor subţiri şi inocente, cuvintele răsună ne-ncetat. Începem să  desluşim strigătul lor: ”Ce faceţi, oameni buni, lăsaţi iernile să ningă!”
      

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *