IMAGINI ÎN CUVINTE Gânduri la echinocţiul primăverii

 440 total views

            Iarna s-a furişat un pic în primăvară, ninge prin crânguri, ninge peste munţii de lângă sat, se-aşteaptă peste păduri zloată, ploi reci, cu strop mărunt şi limpede. Arătându-se de după bulgării de nori grei şi hoinari, soarele îşi răsuceşte raza timidă peste mugurii tăcuţi ai pădurii. Zâmbeşte ghiocelul în creştet de grădină şi-mprăştie miresme peste garduri şi ogrăzi. Se-aud zbierând prin lărgimi de poiană, mieluţe şi miei oacheşi zburdând în jocul lor fără astâmpăr.

Din margini de făget şi stejăriş răzbate tril de mierle, în veselă cântare din zori de primăvară. Anotimpul redeşteptării îşi risipeşte lumina în ornicul zilelor, cu dorinţa de a lăsa nopţilor şi stelelor cât mai puţin timp de tihnă şi visare. E vremea echinocţiului şi ziua se grăbeşte a se aşeza iarăşi în treburile noastre, să ne dăruiască din ce în ce mai multă lumină, care să ne uşureze calea spre împlinirea lucrurilor trebuincioase unui trai liniştit şi plin de mulţumiri.

            Sânziana şi-a scos din pivniţă uneltele şi sparge de zor nuci pe butucul de lângă părul zgribulit. E dulce şi sănătos miezul sâmburilor. Mănâncă şi zâmbeşte nepoţica lui Moş Ion. Câtă inocenţă, câtă linişte şi împăcare în ocupaţia ei. Rămâne acolo, cuminte, în portiţa copilăriei, protejată de neliniştea lumii de lângă ea. Nu poate fetiţa să creadă că e încă multă iarnă în sufletele şi gândurile sătenilor. Că brazda aşteaptă preumblarea plugului întru belşug, dar nu mai are cine să scoată din şură tractorul. Că, acasă, la ogor, au rămas doar bătrânii. Cei tineri şi puternici s-au dus, îi găseşti pretudindeni. Tot mai sărac e satul, tot mai îmbătrânit! Copiii, tot mai puţini se-adună la joacă în răscruce…

            „Se desprimăvărează! Şi codrul! Şi izvorul! Şi turma lui Frăţilă! Dar, tot mai mult dor de primăvară rămâne în gândurile şi sufletele oamenilor. Sunt trişti şi dezolaţi. Îşi leagănă paşii pe drumuri şi drumurile îi duc acasă, că ei, pierduţi în griji şi nevoi, de multe ori nu mai ştiu încotro să apuce. Le dai bună ziua şi aştepţi să-ţi răspundă! Gândurile lor sunt închise, tot mai acaparaţi sunt de apăsarea treburilor neîmplinite! Sunt supăraţi pe viaţă, pe vremuri şi pe aceia care le-au înşelat încrederea.

Merg mereu pe la porţile aleşilor, scriu memorii, dar degeaba, nimeni nu-i ascultă, nimeni nu-i înţelege, nimeni nu le vine în ajutor. Sunt condamnaţi la neputinţă şi nu îşi pot explica de ce în preajma lor e tot mai multă impostură şi nemuncă, lene şi furtişag, şmecherie şi avere nemeritată. Le este greu să ştie de ce în această ţară, marea golăneală trăieşte în palate luxoase, iar omul demn, cinstit şi harnic nu scapă de grijile zilei de mâine, de eticheta de a fi un personaj incomod pentru cei mai mulţi deprinşi cu vicleşugul de a ocoli munca, de a se înstări prin tertipuri judiciare şi inginerii financiare în zonele de mişcare ale bunurilor şi banului public.

            Oamenii legii aleargă după escroci şi tâlhari şi nu-i prind. Mergem la instanţe şi suntem răvăşiţi de strâmbătatea judecăţii. Vrem să trăim bine, într-o ţară normală şi nu suntem lăsaţi. Ce fac demnitarii ţării? Ce face justiţia noastră? Ce facem noi, cei care ştim şi suntem în stare să facem ceva? Sunt multe persoane pe acest pământ, dar puţini cetăţeni! Domneşte sărăcia în ţară, se răspândeşte tot mai mult prostia, proştii se împăunează şi se bat cu pumnii în piept că ei sunt deştepţii lumii!

De ce suntem aici? Mai avem încă şcoală, pentru educaţie! Mai avem încă medici şi spitale pentru însănătoşire! Mai avem cărţi, biblioteci, şansa de a ne folosi valorile! Mai avem români patrioţi, care ştiu să administreze bine treburile ţării, să răspundă nevoilor românilor. Poporul vrea ca ţara să fie condusă!”

Sunt gânduri răzleţe, spuse cu adâncă întristare de Moş Paulescu, profesor pensionar, retras din capitală într-un sătuc ocrotit de munţii noştri, aici, sub cerul limpede şi albastru al Gorjului, hotărât să mlădieze copilăria nepoţilor săi cu poveşti şi poveţe de valoare şi benefică influenţă educativă …

            Bătrânul părea îngrijorat că nu mai vede pe chipul oamenilor pofta de viaţă, lumina bucuriei şi dorinţa de glumă, de haz şi primenire sufletească. Aşteaptă să treacă ploaia peste zăpezile uitate, să intre bine primăvara-n sat! Speră în renaşterea vrerii de a fi mai bine, în reîntoarcerea deciziei spre ordine şi competenţă, să pornească bine ţara şi să înflorească acest neam. Nu mai vrea făţărnicie şi planuri mincinoase în viaţa satului, niciun satrap cu spirit militar prin instituţii şi nici despoţi să tulbure pacea oamenilor. Este timpul echinocţiului şi aşteaptă resolidarizarea valorilor umane. Simte că lucrurile vieţii vor intra într-o ordine firească şi are încredere în veghea prelungită a minţilor luminate pentru întemeierea binelui.

            Priveşte spre ceruri şi-n liniile palmelor muncite şi este optimist. Nu crede că primăvara a plecat din frumuseţea vieţii. Crede că împlinirile vor veni prin întoarcerea spre responsabilitate şi muncă, prin învăţătură continuă şi performanţă, lăsând la o parte ignoranţa şi neputinţa, trândăvia şi impostura. Este de preferat să ţinem ochii mereu deschişi şi să visăm doar în somn, în cadrul întunecat al nopţii!

I-am ascultat cu luare aminte cuvintele, alese cu grijă, să nu fie nici învelite în soare, nici în ţepi de ranchiună. M-am gândit că este de folos să le adun aici, pe hârtie, să nu se ducă în van.

Prins de nesomnul raţiunii, venerabilul profesor se retrase spre largul livezii cu pomi împovăraţi de muguri. Îşi potrivi grebla şi începu să adune vreascuri şi frunze uscate, ascultând dorinţele ierbii, de încolţire şi împrimăvărare! Cu lumina căţărată pe gard, pajiştea se pare că începuse a încolţi din rădăcini de iarbă. În curând, satul se va înnobila cu decorurile fabuloase ale primăverii, culoarea verde, încrederea şi speranţa vor cuprinde încet-încet viaţa şi preocupările oamenilor. Va fi iarăşi multă lumină şi germinare! Va fi iarăşi primăvară!