Ne aflăm la aproape două luni de când am trecut de echinocţiul primăverii anului două mii douzeci. Spectacolul anotimpului înnoitor de vieţi şi dulce purificator al existenţei noastre este încă în desfăşurare, imuabil, aproape perfect! Revenind din deschiderile astrelor, luna lui Florar s-a coborât printre noi cu ambiţii păstrate cu sfinţenie şi scoase rând pe rând din filele calendarului, cu aceleaşi imaculate şi nebănuite frumuseţi. Acolo, tot mai aproape de urcuşul spre largul cerului, în legendare pridvoare de plaiuri şi-n primitoare luminişuri înmiresmate, imperiul verde al ierbii şi farmecul multicolor al florilor de tot felul şi-au împămânenit miracolul şi bogăţia de culori şi arome.
Pe sub cununi de munţi şi peste umeri de coline, livezile îşi pregătesc în taină isprava polenizării. Au început deja a se ivi în ramuri de pomi frumos rostuiţi de săteni buchete de fructe, ca prinos al lucrului bine făcut, în ordinea firească din laboratoarele secrete ale naturii divine. Albinele s-au retras spre podoabele binemirositoare ale pădurilor înalte, printre flori rare şi pline de nectar, în liniştea şi în basmul poienilor celeste, urmându-şi cu stoicism călătoria aprig lucrătoare şi aducătoare de miere în stupii prisăcilor rostuite în margini de codru şi-n poienile înflorite. Peste întinderile netede şi inundate de culoarea belşugului, grâul vrea să fie rege. Valuri de aer crud se rostogolesc în adieri blânde, dinspre văi şi păduri pline de frunziş des şi sănătos, prin desişul şi de-a lungul lăncierilor cu zor de spic încărcat de rod. Şi soarele-şi încearcă uneori mici dogori de iunie, ieşind cutezător din cuptoru-i încins. Nu întârzie prea mult şi se potoleşte însă, aşteptându-şi ceasul!
S-au încărcat de rod şi speranţe mai toate grădinile. E multă bucurie şi lumină-n ochii oamenilor, cu toate că mai apar ofuri care să le tulbure traiul şi preocupările. Pentru că fericirile lunii mai le intră încet şi sigur în puterea sufletelor, alinându-le dorul de bine şi cuminte înstărire. Peste fruntea gardurilor împrejmuitoare de vetre strămoşeşti le stau aplecate minunile florale ale anotimpului germinator de vieţi. Bulgări albi de zăpadă înflorită primenesc imaginea caselor înfrumuseţate cu mult bun simţ şi aşezate pe fir plăpând de vale sau la glezna dealului blând şi protector. Miresme şi culori diverse atrag albinele, într-un joc nemărturisit, printre petale şi frunze fragede. Prin liziere şi-n adânci ferestre de păduri se pregătesc să înflorească măceşul, socul, păducelul şi tot ce mai poate împlini cu frumuseţe templul codrului celest.
Este sărbătoare de mai şi prin cornetele mehedinţene, acolo, în vecinătatea plină de mistere a Podului lui Dumnezeu. Unde, se pare că pământul a fost binecuvântat cu comori ale existenţei, îngăduinţei şi frumuseţii firii naturale, mai mult ca oriunde în lumea noastră. Şi unde regăsim mereu povestea florilor aşezate într-un atrăgător tablou multicolor, inedit şi binecuvântat cu frumuseţi de suflet sensibil şi bun, omenesc, în preajma caselor maiestuoase şi-n înveşmântarea primăvăratică a grădinilor. Peisajul ce se dezvăluie ochilor este ca o minunată poveste care rămâne undeva, în plăsmuirea versului şi-n tinereţea efemeră a tuturor, dar mai ales în iubirile şi-n sufletul oamenilor serioşi şi frumoşi la suflet, în sentimentele şi iubirile celor care dau farmec vieţii.
Regăsim însă, odată cu luna lui mai, mereu trecător şi mereu spectaculos, liliacul, arbust inconfundabil, peren, cu bulgării săi de flori violacee sau albe, ici-colea. Iată de ce odată cu venirea lunii lui Florar, peste ţinuturile din Ponoarele, toate drumurile duc spre cornetele dăruite cu podoaba monumentalei păduri de liliac. Aici, printre făpturi de stâncă sură şi firul mărunt şi îngăduitor al ierbii, s-au înălţat în toată splendoarea lor corolele impresionantei păduri de arbuşti florali, liliachii. Nuntirea florii violet s-a petrecut tare de demult pe aceste unduiri de relief brumat cu piatră sură şi plin de mistere, puţin mai sus de privirea ochiului umed al Lacului Zăton, care se umple cu lacrimi stăruitoare doar la vremea primăverii, după o iarnă cu zăpezi înalte şi bogate, urmate de ploi dese şi intens şiroitoare.
În acest spaţiu generos al naturii, în amfiteatrele văilor şi dolinelor, printre concreţiuni de calcar năduşit de soare şi pământ roşu uşor arzător, an de an, vin să admire minunea florilor de liliac mii de iubitori de cântec, joc şi voie bună, oameni iubitori de ţară şi neam, care ştiu să preţuiască mirajul clipei şi al frumosului tradiţional. Oamenii vin cu drag şi dor la sărbătoarea florilor din vatră de cornet care, în toată solemnitatea şi potrivniciile reîntoarcerii lor prin universul dăinuirii noastre, oferă tuturor mulţumirea pentru contrastele şi strălucirea culorii violet. Pentru unicitatea şi încântarea formaţiunilor florale! Pentru parfumul rar şi reconfortant dăruit cu nobleţe şi liberalitate oricărui trecător! Dar, mai ales, pentru peisajul deosebit de îmbietor, primenit întotdeauna cu parfumul inconfundabil al florilor de liliac, înviorate dimineaţă de dimineaţă de vraja purificatoare a stropului de rouă.
Este luna lui mai. Suntem la Ponoare, unde înfloreşte cel mai mult şi cel mai frumos liliac din România. Acolo, unde culoarea violet a florilor de liliac înveleşte şi înveseleşte cornetele cu miracolul şi zămislirile ei de frumuseţe şi energie, cu trăiri ritualice desprinse parcă dintr-o nemaipomenită poftă de viaţă, cu care natura este obişnuită a ne înnobila. Ca un dar nepreţuit de la ea, ca o stare de spirit ce se cuibăreşte încet-încet în inima şi-n preocupările noastre, ale celor care iubim frumosul, mărinimia şi măreţia minunilor din preajmă. Din lăuntrul nostru imperceptibil, din gând şi din inimă, din valea, din dealul, din pădurea de aproape, din muntele care ne priveşte dinspre zări, din albastrul cerului ce străjuie deasupra noastră, negreşit, o viaţă.
În gând mi se-nfiripă discret versul celebru al poetului. Parcă aud cântând privighetoarea. Ce concert şi ce logodnă? Poezie, păsări, flori, culori, miresme – toate într-un neobişnuit ritual al seraficelor rânduieli. Spre bucuria mea, privesc cum înfloreşte liliacul şi mă înveselsc în toate!
Ce minune! Să fii la Ponoare! Ceva mai aproape de Dumnezeu! Să sorbi cu privirea florile liliachii, să-ţi umpli pieptul cu aerul miresmelor nevăzute, tămăduitoare şi mângâietoare, şi să fii mulţumit că trăieşti aproape de sufletul lor peren! Să poţi mulţumi naturii că a păstrat acest dar în toată ingenuitatea lui şi ţi-l oferă cu multă bunăvoinţă. O virtute pe care unii dintre noi au uitat să o deprindă, în tumultul şi incertitudinea unor vremuri care ne oferă aproape zilnic lecţii aspre despre viaţă, dar la care mulţi oameni nu pot spune prezent. Şi pentru aceştia, floarea de liliac zâmbeşte şi le dăruieşte frumuseţea şi parfumul ei fermecător.