IMAGINI ÎN CUVINTE Pădurile, miracol și viață!

Loading

 

Coborând pe cărăruia vremii, mi-am aruncat privirile peste valurile ei răscolite de marea furtună a jocului de-a fi şi-am început să întreb:

Despre florile ofilite, despre iarba-ncărunţită-n frunte, peste care s-au lăsat musafiri nepoftiţi. Despre ape-n nefiinţă şi izvoarele secate. Despre ploi ce nu mai cad pentru rod şi pârgă-n câmpuri. Despre timp şi despre viaţă! Oameni ce mai au un nume! Lume, când nu este lume! Despre peştii duşi la vale fără arginţi la picioare! Despre tot ce-a vrut să fie! Despre tot ce-a fost frumos! Şi de păsări care-au fost! Şi de cântul lor duios! Despre toate-aş vrea să-ntreb pe-acest om ce nu mai este cel isteţ ca un proverb!

Aş vrea să ştiu, Pământule, ce mai faci? Te simt mai mult în cadenţa inimii mele când cobor printre trunchiurile vieţii tale şi ating cu un zâmbet vălul inocent al unui fir de izvor. Îmi învălui faţa cu stropiri din răcoarea-I milenară şi aflu că inima-mi bate în tihnă. Privesc lăstărişul lumii tale, pădure binecuvântată cu lacrimi de zei în dimineţi celeste, şi simt cum faţa ta milenară este inundată de o trainică şi tainică tinereţe, bătrâne plai!

Cobor pe aste creste de munte, mândre şi libere sub ceruri, şi mă-ntâlnesc cu pădurile într-un necuprins ocean al existenţei. Cu valuri înalte, ce poartă în freamăt de codru adânc mii de graiuri alese, chemând mereu spre lumea lor imensă, fabuloasă! Îmi deschid iarăşi taina sufletului şi îţi spun dintr-o înaltă simţire: „Câtă puritate şi smerenie-ţi poartă pădurile, Pământule!”

Stau între coloane seculare peste care-şi presară scânteierile de smarald, de-atâta vreme-ncoace un nesfârşit covor de stele, şi-ţi ascult foşnetul şi răsuflarea, pădure bătrână! Îţi admir generaţiile, pe plaiuri, ca nişte soldaţi aliniaţi în regimente fără număr, veghind pentru veşnicia ta. Ascult totodată ecouri reci de bardă, plimbându- se din creastă-n crestă, din fir de vale-n fir de vale, săgetând depărtările şi asurzind apele-izvoarele, pădure tânără, îmi tremură inima şi gândul şi simt în minte ceva ciudat şi apoi, iarăşi, câtă tăcere!

Cobor pe povârnişul dintre ere, lume legendară! Stau în faţa ochiului nevăzut al fiinţării tale, şi-ţi admir comorile. Fără să cred în altceva, aş vrea să vii de departe. Dintr-o elegie eminesciană, cu tot alaiul vieţii. Şi-atunci să pot să te-ntreb, cu sufletul vibrând de tinereţe, prea limpede veste de dincolo de pădurile noastre liniştite, frumoasă ca o casă de oameni darnici şi bogaţi la suflet! Unde-i feciorul cu flori de izvoare în obraji? Dar cea minunată fecioară cu trup mlădios, cu flori în cosiţe şi voal de mătase albă, adus peste fruntea limpede şi senină ca o năframă de vis ţesută din cristale limpezi de izvor?

O voce parcă voia să-mi spună că neîndoios toate comorile vieţii sunt aici, printre noi, oamenii acestui Pământ! Luându-mă după acel glas, m-am pierdut în cetatea ta, Pădure Eternă, străbătând cărările-ţi lungi, tot întrebând, tot întrebând şi tot făcându-mi griji.

Unde sunt comorile tale, o, prea limpede veste de dincolo de pădurile noastre, ca nişte mame bune tot primenind la viaţă? Aş fi vrut să fi rămas cu ele! De ce nu m-aţi luat cu voi?  V-aţi schimbat veşmintele dragostei de veşnicie şi v-aţi dus departe?

V-aţi dus şi aţi luat cu voi tot mugurele tinereţii! Alaiul legendarei bucurii, cu toată nunta noastră milenară? Ne-aţi luat din hore şi cântece? Şi obiceiuri ne-aţi luat? Şi l-aţi luat pe la Lae Chiorul, cântăreţ din patru strune? Şi caii înşăuaţi în straie din preafrumoasa zi de sărbătoare? Ne-aţi luat trăsura omeniei şi ce-a mai fost din neuitata casă a vieţii noastre de demult? Şi ce-aţi mai luat cu voi, comori de oameni legendari?

Mai întrebaţi, de departe, ce facem noi? Noi?… Noi ne-am pierdut pentru o nuntă – loterie şi-am transformat dulcele alai al anilor voştri în scrâşnete de frâne şi zumzet de motoare…

Unde eşti tu, fiu al munţilor? Unde eşti tu, fecioară a universului din basme? De ce aţi luat cu voi puritatea? De mă primiţi, aş vrea să vin la voi! O, timpule, flăcău bătrân, pe tine-aş vrea să mă răzbun, că nu-mi oprişi în prag de ţară această nuntă milenară!

Dar, ce să fac acum, Pământul meu etern? Aş vrea, aş vrea ceva! Tu să mi-l legi în fapt de seară, într-un crepuscul, viu, cu brâul cel de timpuri rubiniu şi fără noimă apoi să îl alungi în haosuri de piatră pe-acel ce ţi-e crescut cu mintea-ncenuşată! Nu ai văzut că lumea de pe întinsu-ţi crâng, tot numărându-şi anii, mereu se-nvolburează, în valul străduinţei de-a şti mai mult, mai mult, incendiindu-şi mintea cu straşnice formule, de pot să frângă lăstarul vieţii chiar mâine, chiar poimâine, iar peste faţa ta apoi să curgă numai râuri de foc şi de nelume, să tremure toţi corbii din lipsă de pădure, de învelişu-ţi rece, de prea mult întuneric, de mult prea lungă şi nedorită tăcere?

Omule, alină-ţi rănile făcute şi păstrează-ţi cu sfinţenie tot ce ai acum, salvând ce-i viu şi bun din preajma nefiinţei! Ascult ecourile tale, Măreaţă Existenţă, şi mă-mpresor cu tot ce e mai pur în jurul meu.

Cu anotimpul, de curând, pierdut în vremuri tulburi! Cu nunta cea de ieri, uitată! Cu soarele sculptat în vatra de lut! Cu pădurile ascunse-n triluri de viori! Cu glasuri de privighetori rămase-n spirit pur, neprihănit! Cu trupul tău, eterna Terra Nova! Cu salbe de izvoare ţâşnind prin mii de porţi deschise înspre astre! Cu apa din ulceaua de pământ! Cu sufletul din mine şi oamenii uniţi de legăminte sfinte, de lucrul bun şi gând frumos! Cu tot ce ai mai limpede peste iia-ţi fără însemne de rău şi-atât, Pământule făr de prihană!

De ce să nu destăinui lumii dorinţa ce-mi străbate existenţa? Aceea de a coborî mereu spre cărărui de timp, aruncându-mi privirile peste împrejurul răscolit de marea furtună a jocului de-a fi, nestatornic şi înfrânt uneori în uriaşa clepsidră a vremii. Tot întrebând, tot căutând, tot gândind la frumos, la echilibru şi cuminţenie, luptând spre a le construi în fiecare clipă, până la regăsirea lor pe marele drum al reîntoarcerii spre sine, spre smerenie şi puritate, spre bine, adevăr şi lumină…

Până când verdele de lângă noi va fi iarăşi, crud şi primordial, în raiul pădurilor!

Până binele se va împământeni iar în aceste candide cetăţi cu boltiri rămuroase, pentru a păstra mereu curată şi viguroasă puterea lor de a ocroti şi a menţine viaţa pe unica şi minunata noastră Terra…