Gheorghe Nichifor – un istoric al liberalismului gorjean

Loading

          I. Am aflat cu întârziere că Gheorghe Nichifor a intrat în rândul celor nefolositori în profesia lor de bază. În cazul lui, în aceea de profesor. M-am gândit să scriu câteva rânduri despre el şi despre unele dintre cărţile lui. Observând că volumele pe care le posed sunt operă colectivă, a lui şi a soţiei sale Dorina, am realizat că este şi nedrept, şi imposibil să scriu doar despre el… Așadar, voi scrie despre amândoi.

          Gheorghe Nichifor şi soţia sa, Dorina Nichifor, s-au afirmat ca fiind unii dintre cei mai cunoscuți şi cei mai respectați slujitori ai învățământului istoric din județul nostru şi nu numai de aici. Ambii au excelat şi în domeniul cercetării şi al scrierii istoriei. Au fost, deci, nu numai foarte apreciați dascăli care i-au învățat pe cei tineri cine suntem, de unde venim, cum am rezistat şi cum ne-am afirmat în acest spațiu al confluenței Occidentului cu Orientul, ci şi harnici şi prolifici scriitori de istorie. Au avut, aşadar, două iubiri: şcoala şi cercetarea. De prima s-au despărțit, mai de voie, mai de nevoie! De voie, Dorina, de nevoie, Gheorghe! Am fost foarte surprins când am aflat că Gheorghe Nichifor nu şi -a mai găsit loc, pentru un an, la şcoala la care a lucrat de la terminarea facultății şi până la împlinirea ,,vârstei standard de pensionare’’… Gheorghe Nichifor şi -a dorit să mai rămână un an în ,,statele de funcții’’ ale şcolii în care şi-a topit întreaga carieră didactică! Şi -a dorit să mai rămână de jure un an profesor la şcoala pe care a şi condus-o peste un deceniu! Rămânea acolo fără salariu, dar şi fără pensie, fiindcă, de facto, el primeşte salariu din altă parte!

          II. Gheorghe şi Dorina Nichifor (sau viceversa) nu mai au nevoie de prezentări pentru profesionişti şi pentru iubitorii de istorie. Ei şi -au câștigat un meritoriu şi meritat loc în galeria celor pentru care scrisul istoric înseamnă şi mod de viață, şi raportare la trecut, şi ancorare solidă în prezentul cotidian. Şi totuşi, cine sunt intelectualii despre care scriu? Dorina şi Gheorghe Nichifor sunt, în primul rând şi în egală măsură, un cuplu frumos (fizic şi moral!) şi două conştiințe responsabile ale zilelor noastre. Dorina este gorjeancă prin naştere, iar Gheorghe este gorjean prin adopție. S-au întâlnit în amfiteatrele Facultății de Istorie a Universității din Bucureşti, s-au plăcut şi, fiindcă Dorina a fost mai puternică, l-a adus pe prahoveanul Nichifor la Târgu-Jiu. Astfel, Gorjul şi Târgu-Jiul s-au îmbogățit, înfiindu-l pe Gheorghe Nichifor şi readucând-o acasă pe Dorina Nichifor. Timpul scurs de atunci a validat cu asupra de măsură afirmația de mai sus.

          I-am cunoscut (în principal pe el!) din primul lor an de profesorat la două şcoli prestigioase din municipiu. Au urcat prin muncă, prin hărnicie şi cu migală spre vârful comunității dascălilor de istorie.

          Deşi în facultate au învățat cum se face cercetarea istorică, nu ş-au putut valorifica deplin aptitudinile în acest domeniu decât după sfărâmarea monopolului ideologic comunist asupra scrisului istoric. Îl găsim, totuşi, pe Gheorghe Nichifor în anii optzeci ai secolului trecut cu mai multe articole în publicații locale de la Târgu-Jiu, Ploieşti, Craiova, Sibiu şi cu studiul „Reforma agrară din 1945 în județul Gorj”, în revista Societății de Științe Istorice din România („Studii și articole de istorie”).

          După 1990, Dorina și Gheorghe Nichifor își asumă cu hotărâre și cu maturitate tripla ipostază/misiune ce-i caracterizează pe intelectualii care doresc să rămână ceva trainic în urma lor. Sunt, mai departe, unii dintre cei mai buni profesori de istorie, convinși că nu asistăm la perimarea ei ca disciplină de învățământ. Amândoi sunt convinși – și acționează în acest sens – că istoria are un loc hotărâtor în educarea copiilor și a tinerilor pentru cetățenie democratică, pentru afirmarea identității naționale și pentru cultivarea identității europene. Sunt convinși că în școală se sădesc sentimentele de atașament față de valorile românești, sentimentele de respect pentru valorile celorlalte națiuni și cele de solidaritate națională, europeană, mondială în această eră a inevitabilei globalizări.

          Cu aceeași dăruire (îndeosebi Gheorghe Nichifor) se implică și în viața cetății. Îl găsim în funcții de conducere în învățământ, consilier municipal și județean, vicepreședinte al Consiliului județean (în ultimii ani), realizator de emisiuni la radio și la televiziune, în conducerea Societății de Științe Istorice (locală și națională), în paginile mai multor publicații generaliste sau de specialitate. La rândul ei, Dorina Nichifor își asumă dificila ipostază de mentor, de formator și de inspector școlar de specialitate. În același registru, nu pot/nu putem trece cu vederea altruismul și generozitatea lor în încurajarea și în sprijinirea tinerilor capabili și talentați ce se străduiesc să se afirme pe tărâmul istoriografiei.

          Constatăm cu surprindere că, deși ipostazele amintite mai sus le consumă în totalitate timpul, Dorina și Gheorghe Nichifor se afirmă cu mare succes și în ipostaza de împătimiți ai scrisului istoric.

          III. Lucările pe care le am în vedere: Aspecte ale vieții cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1947), Editura Sitech, Craiova, 2012; Viața cotidiană din Gorj, oglindită în mărturii ale vremii (1948-1953), Editura Pim, Iași, 2014; Secvențe din viața cotidiană gorjeană în mărturii ale timpului (1954-1958), Editura Pim, Iași, 2015; Secvențe din viața cotidiană gorjeană în mărturii ale timpului (1959-1965), Editura Pim, Iași, 2016; Despre ,,titoism’’! Cu aplecare specială asupra prezenței sale în presa Gorjului, Editura Pim, Iași, 2014; Gorjul și revoluția maghiară din 1956, Editura Pim, Iași, 2016; Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturii ale vremii (1919-1965) abordează cu temeritate un domeniu foarte complicat și, de regulă, neglijat sau desconsiderat de către istorici. Este vorba despre istoria mentalităților, domeniu a cărui oglindă este, în mare măsură, viața cotidiană.

          Primele patru volume realizează radiografii pertinente asupra regimurilor politice nedemocratice sub care și-au dus viața locuitorii acestui petic de vatră românească. 

          Autorii aduc în fața ochilor și în judecata minții cititorilor realitățile trăite, inclusiv de către unii dintre noi, în: regimul de autoritate monarhică al lui Carol al II-lea (febr. 1938 – sept. 1940); regimul de dictatură militară al lui Ion Antonescu (sept. 1940 – aug. 1944), cu scurtul intermezzo antonesciano-legionar (sept. 1940 – ian. 1941); perioada de întoarcere timidă la o pseudodemocrație cu guverne militare (23 august 1944 – 6 martie 1945); perioada luptei pentru putere între democrație și totalitarism (mart. 1945 – 30 dec. 1947); anii totalitarismului comunist internaționalist/sovietic (1948-1964/1965).

          Autorii au întreprins un travaliu uriaș. Au analizat sute de documente (inedite și edite), mii de pagini de periodice și de site-uri, alte sute de dicționare, antologii, culegeri, albume, monografii, memorii, zeci de manuscrise, sute studii, articole, cărți/lucrări din varii domenii. Miile de ore de cercetare au fost concretizate în mai bine de 3000 de pagini scrise (numai lucrarea Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturii ale vremii. 1919-1965 cuprinde între coperțile sale 1011 pagini). Aparatul critic este impresionant, însumând aproximativ 12.000 de note.

          Toate evenimentele naționale și toate procesele istorice sunt cercetate și abordate de către cei doi istorici. Atenția lor este centrată asupra modului în care au fost reflectate aceste fapte istorice atât în mentalul colectiv al gorjenilor, cât și în mintea și în acțiunea unor semeni ai noștri. Unii actori, alții martori, cei mai mulți simpli spectatori sub vremurile care au trecut ca un tăvălug peste noi. 

          Autorii se ocupă cu minuțiozitate și de viața publică și de viața privată a gorjenilor, analizându-le, prezentându-le în fireasca lor interdependență. Nu lasă în afara analizei nicio componentă a vieții cotidiene. Munca, odihna, rugăciunea, alimentația, portul, ocupațiile, sărbătorile religioase și cele laice, manifestările dedicate marilor evenimente naționale, manifestațiile de adeziune sau cele de contestare, progresele, stagnările și involuțiile, creșterile și decăderile învățământului, speranțele și deznădejdile, bucuriile și tristețile etc. trăite de locuitorii Gorjului în cele două decenii de totalitarism de extremă stângă (comunist) și într-un deceniu de autoritarisme și de dictaturi de dreapta (regală, antonesciano-legionară, antonesciană) sunt prezentate cititorului din secolul al XXI-lea sine ira et studio. Ultimul volum, Evoluții, moravuri și comportamente gorjene…, analizează viața cotidiană și în scurta existență a României întregite (1919-1940) și a afirmării democrației noastre incomplete și firave (1919-1938).

          Uriașa frescă a vieții cotidiene este pigmentată cu două momente primite cu entuziasm și de către o parte a gorjenilor, fiindcă le reînvia speranța că stalinismul nu poate fi veșnic. E vorba despre ecourile produse de titoism (deviaționismul național produs de Iosip Broz Tito, liderul comunist al Iugoslaviei, în ,,lagărul socialist stalinist’’) și de revolta/revoluția anticomunistă din Ungaria vecină.

          Fiecare carte/lucrare beneficiază de câte un argument, o introducere, un cuvânt intoductiv sau un cuvânt-înainte scrise de autori sau de alți colegi de breaslă. Mi-a atras atenția formula care deschide Cuvânt-ul introductiv scris de Gheorghe Nichifor pentru Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturiile vremii (1919-1965). Formula este ,,N-a fost formula aceasta[niciodată mai rău ca acum’’. Autorul continuă – ,,auzim   adesea în jurul nostru, cu deosebire după 1989, când te-ai]- n.m. aștepta mai puțin la astfel de remarci’’. Această zicere ne-a însoțit permanent existența, alături de o alta – e drept, rostită mai rar: ,,Este mai rău decât pe vremea fanarioților!’’.

          Cu 8-10 ani în urmă am ,,analizat’’ și eu cele două ziceri în unele articole și la anumite lecții. Ele pot fi descifrate în două moduri. Unul, defavorabil nouă, exprimă tendința noastră de a fi veșnic nemulțumiți. De regulă, spunem că ,,n-a fost niciodată mai rău ca acum’’ după o anumită perioadă în care ne-a fost bine sau mai bine decât ne fusese cu ceva timp înainte. Uităm imediat de acel bine care, oricum, nu ne-a mulțumit pe deplin. Foarte multe nenorociri, ,,rupturi’’ istorice s-au produs atunci când după o stare de bine a urmat una de mai puțin bine! Al doilea mod de explicare a zicerii invocate, favorabil nouă, este acela că într-adevăr niciodată în istoria noastră nu a fost tocmai bine. Am avut curiozitatea să calculez anii/perioadele în care o parte mai mare sau mai mică a populației României a trăit relativ bine. Îmi permit să enumăr aici concluziile. Practic, vorbim de România, independentă și suverană, din 1878/1880 (socotim că am fost suverani și independenți, deși nu a fost așa și în anii 1944-1964!). De atunci și până astăzi ,,binele’’ ori ,,mai binele’’ ne-a însoțit în următoarele perioade: 1880-1904/1905, după care a urmat răscoala din 1907, apoi, Marele Război, care ne-a adus întregirea națională, dar ne-a distrus toată economia; 1924-1928, după care a venit catastrofala criză economică cu marile ei drame; 1934/1935-1938/1939, după care România a fost sfârtecată, au urmat al Doilea Război Mondial, ocupația sovietică, sovietizarea, comunizarea, colectivizarea, sistemul concetraționar comunist, Republica Populară, comunismul biruitor, schimbarea gărzii la conducerea P.C.R. și a țării, dezghețul ideologic, Republica Socialistă – toate cu inimaginabile traume psihice și pierderi de vieți omenești; 1968-1977/1978, perioadă al cărei sfârșit a fost marcat de marele cutremur, de neostalinism și de național-comunism, de foame, de frig, de frică și de o altă mare ruptură în decembrie 1989, de revenirea greoaie și parțială la democrație, de distrugerea economiei, de inflație de , de căutări și de orbecăieli; 2002-2007, interval urmat de peste 300% marea depresiune economică, de crize politice, de alianțe parlamentare și guvernamentale total nefirești, de rapturi economice, de control asupra vieții private, de distrugerea totală a învățământului, de prăbușirea sistemului public de sănătate, de falimentul total al tagmei politice… Și iată-ne cuprinși de această nemiloasă și ucigătoare molimă! Calculând, constatăm că în aproape un secol și jumătate de existență, de viețuire, mai bine de un secol a fost rău și foarte rău, iar restul timpului a fost mai puțin rău, dar niciodată bine sau foarte bine!

          Dorina și Gheorghe Nichifor explorează în cercetările lor mentalitățile și viața cotidiană a gorjenilor pe durata a 56 de ani și surprind manifestările acestora atât în foarte scurtele perioade (în total un deceniu) în care nu a fost tocmai rău, cât și în perioadele (peste patru decenii) în care a fost rău și foarte rău.

          IV. Fiind prin excelență adepți ai „școlii critice”, Dorina și Gheorghe Nichifor se lasă ispitiți și de frumusețea naivă a „școlii romantice”, dar și de comprehensiunea „școlii de la Annales”. Ei reușesc să înțeleagă în chip remarcabil noile paradigme ale scrisului istoric.

          Credincioși ideii că istoricul este omul timpului său, iar istoria este o formă de cunoaștere reflexivă, autorii lucrărilor la care mă refer se străduiesc și reușesc să aducă în fața cititorului atât viața prezentată de oficialitate, cât și viața trăită de cei mici și mărunți (N. Iorga).  Ei urmează, poate fără să își propună, în acest caz definiția cea mai scurtă dată istoriei: ,,Istoria este știința nefericirii oamenilor.’’ (R. Queneau) și confirmă că ,,obiectul istoriei este natura umană, oamenii’’, iar istoria este ,,știința oamenilor în timp’’ (M. Bloch).

          Abordând o problematică complet diferită (și aceea a vieții în regimurile nedemocratice) de cea a cercetărilor lor de tinerețe, Gheorghe și Dorina Nichifor se văd confruntați cu una dintre cele mai serioase și adânci imponderabile ale scrisului istoric. Este vorba de contradicția evidentă (sesizată de „istoria nouă”!) dintre istoria „tare”, „oficială”, pe de o parte, și istoria „moale”, „trăită”, istoria „celor mici și mărunți”, pe de altă parte. Ajunși în această ipostază, autorii realizează că documentul „oficial”, media, discursul puterii etc. nu mai sunt suficiente pentru descoperirea adevărului. Inteligenți și bine pregătiți, își dau seama că „instrumentalul istoricului” oferit de școala pozitivistă devine incomplet și, în cazul cercetării vieții cotidiene, ineficient, frenator. Autorii sesizează că documentul, sursa scrisă (în general), nu „mărturisește” ceea ce vrem noi să știm despre un eveniment, un fapt, o personalitate etc., ci ceea ce făuritorii documentului, creatorii sursei au dorit să aflăm noi despre ei. Cercetarea vieții cotidiene în regimuri politice autoritare și dictatoriale, respectiv în regimul politic totalitar stalinist nu este un subiect de metaistorie, de istorie „tare”/oficială, ci unul de microistorie, de povestire și de autentic. De aceea, documentul mai mult încurcă cercetarea, conduce spre concluzii false, eronate, dacă nu este corelat, completat cu alte surse și dacă nu este „citit” critic și cu onestitate (bună-credință) de către cercetător. Spre lauda lor, autorii evită cu inteligență aceste capcane. Ei recunosc, fără ezitare, că „presa nu mai oferă informații veridice” și, în căutarea adevărurilor despre cele petrecute în perioadele supuse cercetării, apelează la informații apărute în lucrări de specialitate, în memorii, în mărturii orale (unde mai este posibil), publicate sau culese după prăbușirea sistemului totalitar comunist.

          Așadar, spre a suplini „tăcerea” documentelor oficiale (și a presei, de asemenea, oficială, întrucât alta nu apărea în regimurile politice amintite mai sus), cercetătorii realizează o muncă deosebită, lecturând aproape tot ce s-a scris după 1990 despre oamenii/gorjenii acelor timpuri. În lipsa unor asemenea lecturi ne-am fi aflat în situația să înghițim fără noimă propaganda deșănțată, vulgară, grosolană, mancurtizantă, trâmbițată cu violență de puterea totalitară prin „documente” lipsite de credibilitate și prin gazete inepte, agresive, mincinoase.

          Îmbinând cele două tipuri de surse, autorii reușesc să prezinte cititorului (specialist și iubitor de istorie) cele două fețe ale existenței/vieții în timpul totalitarismului. Este vorba, pe de o parte, de existența/viața „oficială” prezentată de către autoritatea stalinistă prin „documentele” de partid și de stat și prin uriașa mașină de propagandă a regimului totalitar și de viața trăită de majoritatea populației, pe de altă parte. Prima fațetă este reconstruită de către autori pe baza „documentelor” (incluzând aici toate actele emise de putere și de presa „oficială”), iar a doua fațetă este reconstruită prin recursul la informațiile aduse în câmpul istoriografic după prăbușirea regimului totalitar comunist.

          Cele două ipostaze ale vieții cotidiene în perioada 1948-1965 sunt total diferite și ireversibil contradictorii. Dacă viața cotidiană, dezvăluită de „documente” este mincinoasă, cosmetizată, feerică, împlinită, fericită, viața trăită este reală, nefardată, întunecată, angoasantă, nefericită. Dacă viața cotidiană „oficială” este un șir nesfârșit de clișee propagandistice, care îi prezintă pe români fericiți să-i aclame (în lipsă!) și să-i aduleze pe Stalin și pe Dej, viața reală este un noian de suferințe, de condamnări și de execuții, de drame inimaginabile. Dacă viața oficială în comunism ni-i înfățișează pe conaționalii noștri îmbătați de opiul marxism-leninismului, batjocorindu-și trecutul, tradițiile și istoria, viața trăită ni-i dezvăluie, dimpotrivă, sfioși, temători, împilați de greutăți, tăcuți, încrezători în bunătatea lui Dumnezeu. 

          V. Opera istorică a lui Gheorghe Nichifor nu se rezumă la cele prezentate mai sus. Reținem alte câteva teme abordate și alte titluri de cărți. Precursorului Alexandru Ștefulescu îi dedică un foarte serios studiu monografic – Alexandru Ștefulescu – un destin în slujba istoriei. Lucrarea este rezultatul cercetării sale doctorale, iar noi o considerăm monografia completă scrisă despre strălucitul dascăl și cercetător gorjean, Alexandru Ștefulescu. Deși pare ciudat, socialistul Gheorghe Nichifor poate fi numit și istoricul liberalismului gorjean. Despre Dincă Schileru a scris cartea Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului (lucrare scrisă împreună cu Dorina Nichifor), cu două ediții, iar pentru fiul popularului om politic care a continuat politica tatălui a scris Și-a mai fost și Aristică… 

          Pretigiosului medic liberal, Nicolae Hasnaș, i-a dedicat o lucrare în două volume, Nicolae Hasnaș – ,,medicul’’ liberalismului gorjean, dar și numeroase studii cu privire la activitatea multilaterală a aceluia care a fost cu adevărat medicul țăranilor gorjeni. Studii valoroase a scris despre Gheorghe Tătărescu, Ion I. C. Brătianu, Gheorghe Chițu.

          O lucrare monumentală este Contribuții la o posibilă bibliografie istorică a Gorjului, Editura Pim, Iași, 2016. În cele 728 de pagini, Gheorghe Nichifor inventariază aproximativ 7000 de studii, cărți și articole scrise de sute de cercetători, oameni de cultură, pasionați de istorie care s-au încumetat să scrie despre Gorj, despre oamenii Gorjului și despre faptele lor. 

          Până în 2016 Gheorghe Nichifor a scris, singur sau în colaborare, 17 cărți, 45 de studii de specialitate, prefețe la cărțile multor autori gorjeni, a coordonat volume colective, a scris 70 de articole în publicații generaliste și de specialitate. Cu siguranță, de atunci și până în prezent, Gheorghe Nichifor a oferit celor care doresc să cunoască mai temeinic istoria Jiului de Sus (dar nu numai) alte cărți, studii și articole. 

          Gheorghe Nichifor este foarte apreciat de cei mai mulți scriitori de istorie din județul nostru. Am observat aceasta din numărul mare al celor care i-au cerut să le prefațeze scrierile. El deține în acest domeniu monopolul. 

          Pentru documentarea acestui portret am folosit lucrarea Contribuții la o posibilă bibliografie istorică a Gorjului și alte câteva cărți pe care Gheorghe Nichifor mi le-a oferit cu autograf, precum și lucrarea Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturiile vremii (1919-1965), cumpărată pentru mine de un discipol al meu. 

          Strădaniile lui Gheorghe Nichifor dedicate istoriei vieții cotidiene în județul nostru îl așază pe prahoveanul-gorjean altături de harnicul și prea repede plecatul în veșnicie Alexandru Doru Șerban. 

Prof. dr. Gheorghe Gorun