Îmi amintesc când, acum mai bine de 25 de ani, tatăl meu m-a dus la cinematograful Modern din Suceava să văd un film. (Dacă mă gândesc bine, tata avea vârsta mea de acum). Mi-a zis că e un film din care o să învăţ multe. Era vorba de Spartacus, filmul despre gladiatorul care prin răscoală să zguduie atotputernicul Imperiu Roman. Zi de zi, în trafic, în metrou, mergând prin Bucuresti sau prin ţara, mă gândesc cum anume vor rezista pană la urma în aceasta societate oamenii normali, serioşi, cei care zilnic işi văd de treabă, care produc plusvaloare pentru ei şi pentru instituţiile sau firmele în care activează, cei care sustin povara acestor timpuri. Cei care noaptea, când pun capul pe pernă, au procese de constiinţă ca poate nu îşi îndeplinesc in mod optim menirea lor si care, a doua zi, cu curaj, iau decizia de a face mai mult pentru a fi împliniţi ca oameni. Ei şi apoi cei din jurul lor. Cum vor rezista aceştia în faţa celorlalţi? În faţa celor care vor să le puna talpa pe gât prin atitudinea de controlori absoluţi ai resurselor si care îşi asumă ilegitim decizia asupra vieţii semenilor lor invocând tocmai faptul că, la o adică, ei pot dispune de alţii. Îi vedem zi de zi. Oameni mici cu comportament discreţionar. Paraziţi ai resurselor publice, duşmani ai valorilor competiţiei, moralitatii şi libertatii. Răspunsul îl găsiţi în fragmentul de mai jos. Cei dintâi se ridică toţi ca unul atunci când unul din ei, scalvul Spartacus care a avut curajul de a se ridica împotriva lor, este condamnat de asupritori şi isi afirmă clar identitatea libertăţii strigând clar: Eu sunt Spartacus! P.S. Forţa prieteniei dărâmă orice zid…chiar şi puterea lor!
