După 20 de ani

România oferă la acest moment o imagine jalnică, o situaţie disperată dacă ar fi să luăm de bune scenariile politicienilor care se bat acum pentru scaunul prezidenţial. Pentru a-şi trece pseudo-guvernele, actualul preşedinte nu s-a sfiit să prăvale apocalipsa FMI asupra noastră, anatemă pe care doar el ar putea să o ridice dacă rămâne la Cotroceni. Contracandidaţii săi nu s-au lăsat mai prejos, anunţând Apocalipsa dacă actualul locatar de la Cotroceni îşi păstrează scaunul. În tot acest timp, România este practic o ţară neguvernată, guvernul fiind suspendat nu pentru performanţe cum spun reprezentanţii lui, nu pentru eşecurile care au fost destule, ci pentru că o lege democratică spune că majoritatea contează fie ea stabilită în condiţii mai mult sau mai puţin elucidate.
Dacă ar fi să-i credem pe politicieni ar trebui să ne luăm bocceluţa şi să plecăm spre o altă ţară deoarece aici ar urma să vină vremuri foarte grele. Nu e vorbă că prin alte ţări ar umbla câinii cu covrigi în coadă, criza  e  la fel sau poate mai rău în alte părţi, dar nu am văzut nici un politician care să părăsească corabia. Vremurile grele care se anunţă nu-i fac să renunţe pe candidaţii la Preşedinţie, semn că nu e Dracu aşa de negru cum îl fac pictorii sau poate că avem încă o dovadă că acum 10 ani Radu Vasile s-a înşelat, încă mai e de furat în România. E drept că la Cotroceni, la Palatul Victoria sau la Casa Poporului, denumirea de acum 20 de ani, nu  se simte criza.
După două decenii de la prăbuşirea regimului său în condiţii speciale, orchestrate de afară, Ceauşescu s-ar învârti în mormânt să vadă ce a ajuns România. Cu excepţia ambalajelor multicolore de orice fel, după 20 de ani suntem poate mai săraci şi mai dezamăgiţi ca atunci. Dar nu nostalgici cum spun unii, dorinţa românilor de a trăi mai bine nu este nostalgie. Pe vremea Dallas-ului majoritatea dintre noi se vedeau un J.R. , Bobby sau Sue Ellen din punctul de vedere al proprietăţilor, iar unii dintre români, de obicei comunişti reşapaţi, chiar le au sau poate mai ceva. Majoritatea dintre noi au rămas însă cu acelaşi apartament ceauşist şi poate cu ameninţarea de fiecare zi a şomajului şi a facturilor neplătite.
Un sondaj necosmetizat de interese electorale ni i-ar putea arăta pe români în proporţie covârşitoare cu dorinţe minime dar legitime, casă, maşină şi serviciu. Cel puţin aici nu ne-am schimbat şi aici suntem cei mai loviţi, locuinţe vechi şi scumpe, Logan-ul prea scump şi peste un milion dintre noi în şomajul oficial. Pentru că în România reală mai sunt cel puţin încă pe atâţia şomeri neoficial iar alte milioane de conaţionali muncesc peste graniţă.
Aşa că actualele alegeri nu sunt un motiv de bucurie şi nici de bilanţ. După 20 de ani încrederea României în politicieni şi în ce pot face ei pentru ţară practic nu există. Ar fi timpul unei alte generaţii!