Drum spre Ţara Cernei

Zilele scad discret spre mijloc de august. Vara se apropie şi ea de amurg dacă nu va îndrăzni să împrumute ceva timp din calendarul toamnei care şi-a trimis deja zbor de frunze galbene prin crângurile de salcâm şi tei. Ne bucurăm încă de farmecul anotimpului şi revenim spre împărăţia munţilor cu dorinţa de a ajunge la Izvoarele Cernei, unul dintre cele mai puternice izbucuri de la noi.

Ne prinde dimineaţa traversând râurile şi pădurile din nord-vestul Gorjului, părăsite vremelnic de darul sfânt al ploilor. Timidă-i Şuşiţa, nevăzut e Sohodolul, pitit sub gând de arini e Jaleşul, răvăşită-i Bistriţa, măreaţă-i Dumbrava Peştişanilor cu portalul de platani primenit la intrarea sub bolta verde şi răcoroasă a codrului, nehotărâtă – Tismana, adormită sub soare – Orlea, obosit şi trist – Motrul.
Facem primul popas la hidrocentrala Valea Mare, nu departe de confluenţa Motrului cu Scărişoara şi Mileanul, două izvoare cu debit mare în trupul râului născut în lumină sub fruntea muntelui Frumosul. Aici, ne întâlnim cu specialiştii în hidrotehnică şi aflăm mute adevăruri interesante despre civilizaţia apei şi a energiei electrice. Sunt şi alte aspecte pe care le reţinem în agendă, pentru viitoarele noastre apariţii editoriale. Admirăm peisajul şi ne minunăm în faţa zidirilor luminii, ale generozităţii şi fastuozităţii mediului. Ce jos ni se pare lacul în care se oglindeşte albastrul clar de cer! Dezgolit e trunchiul hidrocentralei, i se văd „solzii” ne-nveliţi de ape. E verde plaiul şi-s bulgări albi de nori peste creştetul munţilor. Şuşotesc pădurile. Un zbor de păstrăv se-arcuieşte înspre malul lacului umbrit de culmile înalte. Ne izbeşte-n piepturi aerul răcoros şi nu mai vrem să părăsim acest tărâm. Ne încântă mărinimia priveliştilor şi ne-ntristează tot mai mult neprietenia omului cu aceste inegalabile podoabe ale naturii. Ne întoarcem pe firul văii, în aval, străbătând pe rând satele Cloşani, Motru Sec, Orzeşti, Călugăreni, Padeş şi Apa Neagră şi ne îngrijorăm de mulţimea deşeurilor de tot felul ce poluează albia încă limpede a Motrului.

Cetăţi de calcare
Lăsăm la casa lor rarităţile din rezervaţia munţilor Piatra Cloşani, Câmpia Padeşului cu freamătul ei de istorie, trecem prin cochetul orăşel Baia-de-Aramă, şi luăm în urcuş drumul spre cetăţi de calcare, însoţind izvorul firav al Brebinei. Călătorim prin sate de păstori ce se orânduiesc în trepte spre vârfuri de munte, trecem prin Brebina, Titerleşti, Bratilov, Mărăşeşti, Stăneşti, Obârşia Cloşani şi Godeanu. Admirăm de o parte şi de alta a şoselei ziduri trainice de stâncă sprijinind versanţii, gospodării împlinite şi trainice, culturi şi fâneţe, pâlcuri de nuci plini de rod, pătuiege şi căpiţe de fân spânzurate pe trunchiuri de copaci, geometrii cu grădini şi livezi agăţate de faţa plaiurilor, atâtea alte frumuseţi de nebănuit într-o respectată şi armonioasă convieţuire a omului în natură. Oprim câteva momente, în geana culmii înalte, la „Fântâna lui Vârzob”, tainică zămislire de gând şi inimă în suflet de izvor şi piatră, în amintirea celor doi copii ai familiei, pierduţi în iureş de destin. Ne reculegem şi ne potolim setea în răcoarea şuvoiului cristalin dăruit de miezul muntelui.
Adunăm clipele dimineţii sub umbre de larice şi molid, urcăm apoi în poiana din Şaua Godeanu, foarte aproape de privirile reci ale Munţilor Piatra lui Stan. Luăm prânzul la iarbă verde, ne destindem, culegem afine şi ne rătăcim ochii până spre cea mai îndepărtată comoară a Carpaţilor pe care ne-o oferă deschiderea orizontului, până dincolo de vămile Văii Cernei – Munţii Godeanu şi, înceţoşate-n depărtări, câteva contururi de creastă din Munţii Retezat.
Coborâm uşor, printre coloane de fag şi aglomerări de pin, printre conacele-curături, reşedinţele de vară ale gorjenilor din Padeş şi ale mehedinţenilor din Obârşia Cloşani, printre stâne şi grădini admirabile, tot mai jos, spre fir de vale şi susur de ape. Dinspre culmi se scutură un buchet de nori şi ne bucurăm de o ploaie pasageră, confortabilă pentru echilibrul nostru termic. Suntem lângă râul vijelios şi neliniştit de altădată, suntem aproape de tot de vuietul şi zbaterea vălătucilor de val înspumat în pereţii stâncilor prăbuşite-n albie. Aici, suntem vegheaţi doar de ochiul de vultur, de sălbăticie şi de pereţi netezi de versant pe care doar alpiniştii şi păsările pot să se prindă până la întâlnirea cu linia cerului, unde abia zărim culori de flori de stâncă şi zbor de şoim călător.

Prin Cheile Corcoaia
Drumul urcă agale pe sub cupole de păduri semeţe, spre inimi de munţi şi înălţimi misterioase de cremene. Pătrundem adânc în sălbăticia peisajului şi ne oprim în luminişul din deschiderea Cheilor Corcoaia, unde râul, calcarul şi legenda vorbesc de retragerea pe firul văii a uriaşului balaur învins de Iovan Iorgovan undeva, în curmătura de piatră a Munţilor Şarba. Nu se zăresc însă în ruperi de raze nici scânteieri de paloş, nu se aud deloc vaiete de durere şi nici descătuşări tenebroase ale munţilor! Râul Cerna curge lin şi tăcut printre pereţii stâncoşi ai muntelui. Doar scobitura din malul drept şi câteva urme nedesluşite presărate pe talpa concavă a presupusei urme a reptilei te bagă la bănuieli. Locul capătă, prin cuvânt şi înfăţişare, dincolo de graiul timpului, o aură de poveste, cu irizări de limbaj legendar. Suntem abia la jumătatea itinerarului nostru. Până la Izvoarele Cernei, mai sunt multe de învins, multe de văzut şi admirat!
Dincolo de toate acestea, sălbăticia şi unicitatea formelor naturale din peisaj, dar şi cele create de mintea şi braţul omului, te atrag mereu spre ele, spre a le cunoaşte şi a-ţi mulţumi dorul de împlinire sufletească. Temei pentru a reveni oricând în fabuloasa şi fascinanta Ţară a Cernei. Ţară de frumuseţi, ţară de împliniri, ţară de poveste, despre care vom mai vorbi şi în numărul viitor al săptămânalului nostru.