Reporterul a plecat iar la drum, din nou pe Valea Motrului. Iată cele mai inspirate despre spectacolul unic al naturii.
Dimineaţă limpede de iunie, undeva pe Valea Motrului, cu susur de ape şi limpeziri de lumină peste versanţii încărcaţi de păduri tinere; ca într-o binecuvântare, acolo cerul sărută munţii pe creştet şi sloboade peste plaiuri miraculoase irizări de soare. Suntem la Motru Sec, în faţa Pietrei Cloşanilor, muntele cu care oamenii locului se mândresc. Pe tăpşanul de piatră din pridvorul acestuia se impune privirilor casa străveche a boierilor Alimănişteanu, dincoace de toate minunile florei şi faunei ce întregesc frumuseţea şi faima muntelui-rezervaţie. Aici, drumul se ramifică, ocolind măreţia reliefului pe Motrul Sec, valea fără apă, cu mii de formaţiuni carstice, pe Motrul Mare – valea înnobilată cu simfonia râului, orientând călătorul spre ţara de basm a Cernei.
Pe drumuri de munte
Înaintăm spre templul verde al Carpaţilor, prin freamătul inedit al văii călătorind alături de firul Motrului, când pe malul stâng când pe malul drept, aproape de apa cristalină fără vuietul de altădată, pe sub vegetaţia abundentă, bogată în miresmele şi cântecele începutului de vară. Lăsăm la vale satul Cloşani, cu case zidite din piatră şi lipite de brâul stâncos al muntelui. Pentru cele care se construiesc, sătenii excavează pereţii versanţilor şi edifică aici arhitectura noilor locuinţe. Intrăm în chei, dincolo de coloana de calcar a Picuiului şi rămâne în stânga potecuţa ce şerpuieşte spre frumuseţile carstice ale Peşterei Cloşani.
Ieşim în deschiderea cuceritoare a Poienilor de Jos, unde râul leneveşte în vaduri mici şi valuri mărunte, între maluri străjuite de arini şi sălcii, unde vidra mai spintecă din când în când dârdora apei în căutarea păstrăvului. Poienile se adâncesc până sub talpa versanţilor şi se ivesc apoi în frunţi de plai pe pante şi spre vârfuri, dincolo de păduri şi pâraie. Sunt încărcate de ierburi gustoase şi cărnoase căutate de vitele aflate la vărat şi păşunat, cu multe flori în culori limpezi, strălucitoare, neobişnuit de atrăgătoare şi unele chiar tămăduitoare. Valea se strâmtorează iarăşi în apropierea Muntelui Ciuta, unde se mai vede terasamentul căii ferate forestiere pe care în urmă cu decenii mocăniţa cobora lemnul pădurilor spre centrele de industrializare.
Trecem pe lângă cele patru ţuţuroaie ale Fântânii lui Herman şi ajungem în amfiteatrul munţilor, în spaţiul generos de la Poienile de Sus, unde acum patruzeci de ani constructorii de hidrocentrale au făcut primele măsurători în teren şi au bătut ţăruşii cetăţilor de azi – barajul şi uzina hidroelectrică de la Valea Mare. Brazii pitici din vremea organizării de şantier sunt azi arbori maturi şi înalţi iar în răcoarea lor s-au ridicat primele pensiuni care schimbă înfăţişarea locurilor. Orăşelul de odinioară, forfota utilajelor şi a muncitorilor ce stăpâneau peisajul sălbatic al munţilor au fost înlocuite cu armonia pajiştilor şi frumuseţea pădurilor de pin şi molid, cu tihna căsuţelor cochete ridicate în imperiul verde dominant. Banda de asfalt a drumului înaintează uşor printre păduri până în poarta hidrocentralei.
În tăcerea divină a munţilor au apărut apoi liniştea şi luciul de smarald al lacului în oglinda căruia se privesc acum cu mândrie nu numai cerbii şi căprioarele, dar şi indisolubile minuni ale existenţei. Şi soarele. Şi cerul. Şi munţii. Şi pădurile. Şi poienile. Drumul spre castelul de echilibru s-a împădurit. Au rămas în cronici şi rapoarte de lucru zilele în care autobetonierele urcau versanţii în serpentine pentru a zidi în miez de cremene turnul de control al uzinei hidroelectrice din pinten de munte. Cu înfăţişare învelită în mister, împietrită la margine de ape, hidrocentrala de la Valea Mare vântură în paletele de oţel ale turbinelor vălul argintiu al Cernei pe care, după ce-i răpeşte fiorul de energie, o eliberează în bulboane spumoase care se despletesc în miriade de fire de volbură ce se pierd implacabil în liniştea enigmatică a lacului.
În timp ce admirăm acest inegalabil spectacol, ca o părticică din marele spectacol al naturii acestor locuri nebănuit de bogate în resurse de frumuseţe şi încântare, un stol de raţe plonjează în tăcerea lacului. Dinspre adâncimi de codru răsună cântecul cucului. Câtă puritate! Şi ce drum de viaţă!
