Domnitori ai Țării Românești cu origini în Gorj

La jumătatea secolului al XIX-lea în Țara Românească au deținut tronul doi domnitori care erau frați și aveau origini gorjene. Mai exact, la începutul secolului trecut, Nicolae Iorga avansa originea lui Gheorghe Bibescu și a lui Barbu Știrbei într-o familie de țărani moșneni din Gorj. Cei doi au marcat istoria noastră și o rememorare a acelor vremuri nu este niciodată de prisos.

Gheorghe-Bibescu
Gheorghe Bibescu (foto) si Barbu Stirbei, doi domnitori care au făcut istorie la conducerea Țării Românești

Cei doi domnitori care au condus Muntenia, Gheorghe Bibescu(1842-1848) și Barbu Știrbei(1849-1853 și 1854-1856) se trăgeau și din domnitorul Constantin Brâncoveanu. Printre realizările lor comune, în sensul că unul a început să construiască iar celălalt a terminat și inaugurat, se numără Teatrul Național din București.

Origini gorjene
Despre originile Bibeștilor aflăm de la Nicolae Iorga: „La Jupăneşti (n.n. în Gorj) stătea, prin 1700 -, găsim şi pe tatăl său, Tudor Bibescu, în veacul al XVII-lea -, Mihaiu Bibescu, boier de ţară fără dregătorie, făcînd hotarnice şi alte trebi de mazil. Peste douăzeci de ani, stăpâni erau aici Ion, Dumitraşcu şi Constantin, fiii, cu Anuţa, ai acelui Mihaiu, care a fost căpitan, adecă dregător la hotare în vremile lui; o fată, Anuţa, luase pe boiernaşul Preda din Hurez. Săuleştii, Crăsnarii erau în numărul rudelor şi vecinilor, cu cari se schimbau din când în când pământurile. Constantin a fost abia « portărel de judeţ », o boierie aşa de mică, încît abia se ridica mai presus de lipsa desăvîrşită a boieriei. Ioan (+ 1742), căsătorit cu o Călină, are un fiu, Ştefan, şi un altul carea iea pe Bălaşa Argetoianu. Dumitraşcu lăsă puţină moştenire, împovărată de datorii, fetelor sale Aniţa şi safta, dintre care cea d’intăiu luă pe un Tutoianu, tot din Gorj. Smerite şi slabe începuturi pentru un neam care era menit să dea doi Domni Principatului Muntean!
Acel care a făcut cu putinţă mărirea Bibeştilor e Dumitrachi, fiul lui Ştefan şi fratele lui Dincă şi Ştefănică, a surorilor Balaşa şi Catinca. El se ridică răpede în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, cînd Oltenia se ţinea acuma iarăşi de Domnul din Bucureşti.
Mai ales după pacea de la Chiuciuc-Cainargi (1774) şi noua rînduială a lucrurilor, izbuteşte să ajungă un om cunoscut, puternic şi bogat. Căsătoria lui cu Ecaterina lui Constantin Văcărescu, fiica de suflet a lui Barbu Ştirbei (1794), îl adusese în legături de înrudire cu toată boierimea cea mare. (…)”.
Despre Barbu Știrbei, același Nicolae Iorga scria pe la 1910:  „Ştirbei, Oltean şi el, trăitor mai mult în Craiova, botezase la 1796 pe cel d’intăiu fiu al lui Dumitrachi Bibescu. Mama lui Barbu era, cum am spus, o Văcărească, şi numele lui de botez aminteşte pe Barbu Văcărescu cel d’intăiu, dar, cum am spus iarăşi, ea fusese crescută de Ştirbei, care o şi cununase cu Bibescu. Deci Ştirbei, neavînd copii, lăsă prin diata sa lui Barbu Bibescu şi numele de familie, precum şi oarecare parte dintr’o moştenire cam îngustată şi primejduită…”
Încercând să completăm informațiile lui Nicolae Iorga, reținem că Barbu Știrbei a fost fiul boierului oltean Mihai Bibescu, mare logofăt al Țării Românești la 1821, și al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Știrbei. Din 1813 Barbu Știrbei adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. de aici diferența de nume față de frații Gheorghe Bibescu și Ioan Bibescu.

Barbu-Stirbei
Barbu Stirbei

Gheorghe Bibescu, domnitorul reformelor
Ajuns domnitor în 1842, Gheorghe Bibescu a fost domnitorul unor reforme, unele amintite de noi din acest colț de pagină. Astfel, măsurile luate de el au avut ca obiectiv îmbunătățirea situației țării: a mărit armata Munteniei din punct de vedere numeric, a reorganizat poliţia unor oraşe, a modernizat regimul temniţelor, deosebit de dur până atunci, a pus ordine în finanţele ţării. A eliberat din robie ţiganii care aparţineau Bisericii şi aşezămintelor publice. A înlăturat un număr de abuzuri din administraţie, din domeniul relaţiilor agrare şi din justiţie.
Este domnitorul care  a luat măsuri de amenajare a drumurilor şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti. A amenajat actuala şosea Kiseleff, a început amenajarea parcului Cişmigiu, construirea Teatrului Naţional şi altele.

Barbu Știrbei, reușita celor două domnii
Barbu Știrbei a fost un personaj net diferit față de fratele său. Astfel, deşi a candidat alături de fratele său  pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească, temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi, refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti: Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional).
Revoluţia de la 1848 nu i-a dat timp să le termine proiectele comune. Domnitorul a fugit la Brașov după ce inițial acceptase proiectul revoluționar iar țara a rămas pe mâna ocupației ruse și turcești. Urma să vină și timpul lui Barbu Știrbei…
Învestit ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se va vedea foarte curând prins între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un „om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exilul la care erau condamnaţi,  solicitări  pe care noul domnitorul  le-a respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţia adoptată a fost una  ingrată care i-a atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin.
Ataşat de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc  a adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru Macedonski (tatăl viitorului poet  cu același nume) şi de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene (a Miliţiei Naţionale cum i se spunea), pentru înzestrarea ei nu atât cu armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri la București.