Desculț prin rug de rouă

 636 total views

Imaginea munților pare limpede și neprihănită în această dimineață de august. Susurul izvoarelor este mai clar și muzica lor poate fi ascultată în liniște, într-o liniște adâncă și odihnitoare care vine, vine întruna dinspre inima pădurilor înalte. Mirifice strigări de necuvântătoare se aud dinspre desișuri. O căprioară zburdă peste drumul înierbat, pierzându-se în rămurișul verde al codrului. Dinspre plaiul Scărișoarei coboară cântecele Motrului. În zbucium de bulboane înspumate, ca un fecior alungat din rai, râul sare peste stâncării și se răsucește în sforul valului ce-l adoarme pentru lacrimi de stele în oglinda strălucitoare a lacului de la Valea Mare. Zori de august curg pe luciul albastru al apelor, spart din când în când de nălucirea păstrăvilor în zbor, de arcul valului de stropi argintii adunați în această rară plăsmuire de dinamism și frumusețe.

Vara-i aici, iarna-i departe
Vara-i aici, iarna-i departe

Pășesc desculț prin covorul de iarbă verde și fragedă din poiana întinsă pe mal de lac. Rugul de rouă plânge sub tălpi, pașii-mi se cufundă-n valuri de clorofilă. Sub tulpina firului de iarbă, roua dimineții udă pădurea de iarbă moale, mângâind cu lacrimi și răcoare trupu-mi încercat de-atâta soare. Umblu-mpresurat de peisaj, calc stingher în suflete de pajiști. Mângâind pe creștet flori și flori, caut în celesta dimineață vraja muntelui lăsată peste văi și-mi adun până-n adânc de piept aerul ei crud și plin de viață. Jos, pe vârful degetului meu, buburuza mică vrea să se ridice, zborul ei din nou va căuta ursitul, rătăcind mereu spre crânguri fără de hotar. Tril de păsări iese din hățiș, încântându-mi gândul, sufletul și dorul. Este dimineață, muntele-i aici și noi ne petrecem pasul, potecând covorul verde din poiană.
Ce plăcut e plaiul cufundat în roua porților divine!
În pridvor de munte, sub freamăt de brad, adieri se-ntorc să tremure ramul. Flutură aproape frunza de arțar, valuri mici, subțiri, se petrec pe lac și se sting apoi rânduri-rânduri către mal. Ele duc pe vârfuri suliți de lumină, dusă-i dimineața, soarele-i stăpân! În treacătul lor mai sparg valul de barca pescarului aflată în așteptare mai lângă mal. Dinspre casa pădurarului se aud frânturi de cântec, portat spre noi prin silențioase plăsmuiri tehnologice. E vocea inconfundabilă a Menestrelului. Tudor Gheorghe cântă aici, sub culmile smerite ale Cărpineilor, ca și cum ar fi în sala de concert. Cântecul trubadurului ne oprește în loc amintindu-ne încă o dată că rezonanța și mesajul muzicii sale nu ar avea atâta farmec și trăire fără fiorul tămăduitor al cuvântului. Și, uite-așa, ne-au mlădiat inimile, dorurile, alți trubaduri, cu versul lor vindecător și memorabil. I-am asultat sub pleoapă de arțar, prin freamăt de chitară și poezie, pe Lucian Blaga, George Topârceanu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. De acolo, dintr-un suflet de Om Mare, ocrotit în inima altui om cu suflet și iubire de viață – Luca Pădurarul, ne-aducem iar aminte de iarna din noi, cu toate că acum natura zâmbește-n plină vară. Prin rânduirea-i purificatoare, muzica fermecată a Maestrului, încearcă să ne scape de-această iarnă neprielnică. Și primăvara. Și Vara. Și Toamna. Chiar și-n iarna-iarnă! Noi tresărim, ne-nduioșăm în tâlcuiri de cânt și-n suflet încă iarnă mai avem!
Raluca, fata cea mare a pădurarului, nu știe nimic despre această iarnă. Și-a chemat prietenii pe firul apei, hohotesc și se răcoresc în pragurile de stâncă ale râului. Peste ochii lor limpezi și strălucitori sălășluiește bucuria feciorelnică a verbului a trăi frumos și bine. Gălăgia tinereții inocente se risipește în ropot de izvoare și-n răcoarea bulboanelor. Cu chipu-i desenat pe fața plaiului, Raluca-i numai viață și fericire. Pletele-i negre, cu iradieri de mur strălucitor, curg peste umerii umezi, prefigurând imaginea fecioarei care a adunat în priviri toată primăvara vieții. În visul ei, dorințele nu îngheață niciodată. Din larg de priviri, din ochii ei expresivi și cuminți, vin spre noi îndemnuri la înțelepciune și întemeiere de bine.
Parcă ar vrea să ne spună că în sufletul oamenilor nu este loc pentru iarnă. Acolo, numai vară ar trebui să fie, cu mirări trainice și nădejdi de împlinire! Aceasta-i dorința ei! Și iarăși, de sus, de sub streșini de brad, se revarsă muzica. Se spune c-au înnebunit salcâmii. Privesc aproape. Văd un salcâm care și-a pus cercei de aur. Acesta-i semn de trecere spre alte stări. De undeva, din necuprins de codru, se simte foșnet de toamnă. Aici, la Valea Mare, e vară frumoasă. În șoapta râului e țopăială mare. Băieții și fetele sunt în plină vacanță! Toamna mai așteaptă la hotare!