Fără îndoială că istoria medievală a acestor meleaguri nu încetează să fascineze deopotrivă iubitorul de istorie şi pe cel care caercetează această perioadă. Istoriografia europeană, la care începem să ne raliem şi noi timid, pune accent pe viaţa cotidiană, pe procese istorice care altădată erau socotite prea mărunte pentru a capta atenţia. Despre satul românesc şi evoluţia lui(ţări, cnezate, voievodate sau judeţe) o să încercăm să scriem în cele ce urmează.
Nu credem că e un secret pentru nimeni că şi în epoca antică ca şi la debutul perioadei medievale, satul era formaţiunea organizaţională cea mai întâlnită. La cumpăna dintre cele duă milenii trecute, pe aceste meleaguri avem peste 2000 de aşezări atestate, printre ele şi oraşe medievale. Dar satul era principalul nucleu, cu suprafeţe de teren ce fuseseră hotărâte din vremuri vechi, în care trăia o comunitate de agricultori, crescători de animale şi meşteşugari sedentari. Aşa cum se poate vedea chiar şi astăzi, locul de alasare al acestor aşezări era destul de divers, fiind întâlnite în zona de şes, în luncile şi terasele superioare ale cursurilor de apă, pe culmile înalte ale dealurilor şi ale unor munţi, ce înlesneau un sistem de apărare şi o vizibilitate mai mare către potenţialii invadatori.
Despre existenţa satelor
Satul constituia o comunitate bazată pe o organizare teritorială, socială şi spirituală comună. Pentru vremea respectivă, satul era sinonim cu obştea, care era organul său administrativ de conducere şi în acelaşi timp însemna şi întreg teritoriul aflat în stăpânirea locuitorilor săi. Comunitatea sătească avea îndatoriri administrative, răspundea de totalitatea vieţii sociale, inclusiv de viaţa internă a familiei pe laturile ei materiale şi spirituale.
Dacă la începuturi comunitatea sătească era caracterizată prin folosirea comună, devălmaşă asupra pământului arabil, a apelor, pădurilor, fâneţelor etc.,treptat, în cadrul acesteia a apărut şi s-a dezvoltat stăpânirea individuală. Ceasta a generat un continuu proces de diferenţiere socială. Diferenţierea economico-socială şi formarea claselor sociale au determinat trecerea la un început de organizare politică.
Marele Nicolae Iorga a caracterizat satele româneşti drept „sate genealogice”, adică sate crescute efectiv dintr-un autor comun care foloseau spiţa de neam ca bază a sistemului lor juridic de proprietate. „Romaniile populare”, cum le-a numit acelaşi Iorga, şi-au continuat evoluţia către structuri politice mai complexe. Foarte interesant, istoricii au putut pe baza săpăturilor arheologice să delimiteze teritorial formaţiunile politice apărute prin unirea mai multor sate, la început doar în caz de război. Cercetările au reliefat existenţa unor mari concentrări de populaţie, în secolele VIII-XI, pentru Oltenia în zona Craiovei, dar şi în jurul bălţilor ce mărgineau fluviul Dunărea din zonele Corabiei, Calafatului şi cea a Drobetei Turnu-Severin.
În perioada următoare, secolele XII-XIII, acolo unde densitatea locuitorilor era mai mare şi coincidea cu traseele urmate de văile apelor, au apărut fore de organizare complexe, mai ales în regiunile deluroase şi submontane, la adăpostul pădurilor, din cauza dominaţiei triburilor turanice în zonele de câmpie. Prezenţa unor grupări de sate şi a unor zone de locuire intensă în depresiunile intercarpatice, în bazinele superioare ale principalelor râuri arată că formele de organizare social-politică prestatale au fost determinate de particularităţile teritoriului românesc, de exploatarea tot mai eficientă a bogăţiilor pământului, dar şi din necesitatea de apărare în faţa expansiunilor străine.
În secolul al XIII-lea, de exemplu, cotropirea de către casa arpadiană, înceată dar sigură, devenea mai primejdioasă decât a migratorilor, pentru că aceasta îşi exprima dorinţa de a rămâne. În anii 1232-1233 regatul ungar, aflat în plină acţiune expansionistă, înfiinţase în Oltenia, Banatul de Severin, instituit lângă cetatea dunăreană Severin, cu scopul de a supraveghea atât organismele politice româneşti din regiune cât şi pe bulgarii din sudul Dunării.
„Diploma Cavalerilor Ioaniţi”
Trebuie spus că invazia tătaro-mongolă, din anul 1241, a găsit societatea roânească în plin proces de organizare politico-statală, iar „Diploma Cavalerilor Ioaniţi”, elaborată de cancelaria regelui ungur Bela al IV-lea, la 2 iunie 1247, arată că la sud de Carpaţi satele erau grupate în formaţiuni mai mari sau mai mici. Documentul semnalează structurile politice din spaţiul de la sud de Carpaţi unde existau două voievodate româneşti conduse de „dominus terrae”, cu atributele unor autorităţi teritoriale. Litovoi era stăpân asupra Ţării Litua, situată în dreapta Oltului, în partea muntoasă, deoarece acesteia îi revenea şi Ţara Haţegului de peste munţi „cu ele ce ţin de dânsa”, iar Seneslau îşi exercita stăpânirea asupra unui voievodat situat la nord-est de râul Olt. În Oltenia se mai aflau cnezatele lui Ioan şi Farcaş care erau puse sub strictă subordonare faţă de autoritatea ungară, ceea e dovedeşte că erau mai puţin puternice, comparativ cu voievodatele.
Apariţia judeţelor
Structurile teritoriale au apărut în cadre naturale care ofereau condiţii prielnice de adăpost, circulaţie şi hrană. Pe văile unor ape şi în bazinele hidrografice ale acestora existau, în perioada premergătoare constituirii statului centralizat, sate libere conduse de sfaturi ale sătenilor care erau formate din oameni bătrâni. Fiecare sat era locuit de urmaşii aceluiaşi bătrân-moş, iar în această comunitate urmaşul cel mai de aproape al întemeietorului îndeplinea sarcina de jude. Satele grupate pe o vale puteau avea un singur jude. Stăpânirea ereditară a pământului „pe moşi” şi „pe bâtrâni” şi gruparea satelor în romanii conduse de juzi-cnezi, duci-voievozi a dus la apariţia structurilor administrativ-politice. Unii dintre aceşti conducători, cu o influenţă mai mare sau mai mică, aveau aşezări întărite cunoscute şi sub numele de curte. În timp ce la Argeş a fost reşedinţa unor cnezi şi voievozi cu rol în constituirea şi consolidarea statului medieval, alte curţi-reşedinţe ale unor cnezi mai mărunţi au dispărut. O asemenea curte a fost, aproape sigur, Curtea lui Vâlcan din judeţul Gorj, amintită sub acest nume în documentele vremii până în anul 1502.
Primele judeţe au fost organizate pe văile apelor curgătoare, din zona de munte, de la care majoritatea şi-au luat denumirea. Numele apelor mai importante era familiar, iar regiunea din jurul acestora a fost numită de localnici după numele apei, cu mult înainte de organizarea judeţelor. Numele judeţelor a fost luat de la numele apelor mai importante care le străbăteau. Cele mai vechi judeţe s-au aflat pe cuprinsul Olteniei în bazinele râurilor Jaleş, Motru, Gilort şi Jiu şi au purtat numele acestora.
Documentele vorbesc că aceste judeţe din Oltenia erau conduse de sudeţi-judeţi, care pe lângă dreptul de a judeca aveau şi atribuţii în administrarea şi strângerea dărilor datorate de locuitorii statului. La sfârşitul secolului al XIV, în Oltenia judeţele erau bine delimitate în condiţiile în care domnul din fruntea ţării putea dărui mânăstirilor „400 de găleţi de grâu din judeţul Jaleşului pe fiecare an”.
