Nume mari ale culturii româneşti au fost, zilele trecute, la Târgu Jiu, pentru a cinsti memoria lui Constantin Brâncuşi. Iar drept dovadă că acesta a fost scopul şi nu altul, de preamărire a numelor lor, spre exemplu, timp de trei zole cât au durat manifestările, nu s-a rostit nici un discurs. A fost doar linişte, imagini, lumânări aprinse şi muzică psaltică şi japoneză.
Am ales să mă aplec asupra acestui subiect, mai întâi, din ambiţie. Cineva mi-a spus că pictorul Paul Gherasim, întemeietorul Grupului PROLOG, ce are la activ 33 de expoziţii personale, de grup şi de autor, naţionale si internaţionale, era de câteva zile la Târgu Jiu şi pregatea un eveniment tăcut, în amintirea lui Brâncuşi. Cand am spus ca vreau să fac un material cu el, mi s-a răspuns franc: „N-ai să reuşeşti! Poate să fii vreun Patapievici, ceva, că numai la asemenea nivel stă de vorbă.” Mi-am luat, totuşi, picioarele la spinare şi am mers să-l cunosc pe maestrul şi să-l înduplec să vorbească şi pentru noi, muritorii de rând de la Gorj. Şi, deşi mă înarmasem cu argumente menite să coboare din înaltele ceruri ale celebrităţii pe oricine, maestrul Paul Gherasim m-a dezarmat, pur si simplu. Am constatat, timp de trei zile cât am stat în preajma sa, că nu refuză să vorbească pentru că se crede superior tuturor, ci dintr-o incontestabilă modestie.
„Eu am avut un gând…”
Puţin câte puţin, am reuşit să mă infiltrez, atât cât mi-a fost permis, în activitatea de compunere expoziţională, al cărei suflet era maestrul Paul Gherasim. În expoziţia gândită de Paul Gherasim am avut marea bucurie să văd, alături, stâlpi ai casei ţărăneşti din Gorj, imaginea Coloanei fără sfârşit şi caligrafia japoneză, în aceeaşi verticalitate care te duce cu gândul spre cer. De asemenea, fotografii ce-l reprezintă pe cel supranumit părintele sculpturii moderne, Constantin Brâncuşi, iar altele cu Isamu Noguchi, sculptorul japonez ce a lucrat alături de Brâncuşi, în atelierul său de la Paris. De altfel, cele două fotografii ce-l reprezintă pe japonez, una când era tânăr, în atelierul lui Brâncuşi şi alta făcută mult în urmă, la poarta Casei Muzeu „Constantin Brâncuşi” de la Hobiţa sunt expuse pentru prima oară în România, fiind trimise special pentru expoziţia de la Târgu Jiu, de la Muzeul Isamu Noguchi din New York. Legătura dintre Brâncuşi şi Noguchi a determinat, în timp şi o relaţie interculturală strânsă între România şi Japonia, din Ţara Soarelui Răsare fiind aduse, de asemenea, la Târgu Jiu, piese ale unei expoziţii ce conţine elemente de scriere japoneză.
Aşa am gândit eu, că se pot îmbina într-o expoziţie arta românească, de la tradiţionalul roman şi al satului românesc la Constantin Brâncuşi, cu arta japoneză. Iar totul trebuie să se facă în linişte, pentru că noi nu mai putem vorbi nimic despre Brâncuşi. El e cel care vorbeşte, prin operele sale…
Paul Gherasim
A început tăcerea
Dupa ce pregătirile au fost încheiate, a început… tăcerea, iar asta m-a impresionat cel mai tare. De altfel, am înteles perfect dorinţa lui Paul Gherasim ca totul să se desfaşoare în linişte, mai ales după ce l-am surprins, cu coada ochiului, în timp ce spunea unui coleg din grupul Prolog: „ce să mai vorbim despre Brâncuşi… nu trebuie să facem asta. El vorbeşte, prin opera sa.”. Dupa care, într-o altă frântură de convorbire, am auzit din gura sa versurile Scrisorii I a lui Mihai Eminescu, ce mi-a ilustrat imediat diferenţa dintre ce vedeam acum şi ce se întâmplă, de obicei, la manifestările culturale, unde toţi mai marii se înghesuie la microfon: „Deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine… Lustrindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră.”
Complexul de manifestări s-a desfăşurat sub genericul „Locul tăcerii- în memoria lui Constantin Brâncuşi” şi a debutat cu vernisajul expoziţiei „Pictori olteni de ieri şi de azi”, printre care publicul i-a putut admira pe Aman, Ţuculescu, Baba, Grigorescu şi alţii. A urmat o vizită la Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, ce se află la Curtişoara, Expoziţia româno- japoneză, un pelerinaj pe Calea Eroilor şi participarea la slujba de duminică, la biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la a căror ctitorie au contribuit fostul prim ministru al României din perioada interbelică, Gheorghe Tătărăscu, gorjean de-al nostru, împreună cu soţia sa, Aretia Tătărăscu, fondatoarea Ligii Femeilor Gorjene, ce a comandat lui Brancuşi operele de la Târgu Jiu, ridicate drept ofrandă petru eroii căzuţi în Războiul Reîntregirii.
Ikebana la Târgu Jiu
Un moment de mare încărcătură emoţională a fost pentru participanţii la manifestări demonstraţia ikebana, făcută de artista japoneza Akiko Kimura, la vernisajul expoziţiei „Murmurul tradiţie, România- Japonia”, la Muzeul de Istorie şi Arheologie „Alexandru Ştefulescu” din Târgu Jiu. Iar inedit a fost faptul ca aranjamentele florale, aduse la rang de artă, au fost realizate din plante româneşti sută la sută, proaspăt culese de artistă de pe domeniul Muzeului Curtişoara, iar ca suport au avut vase autentice gorjeneşti, din lemn sau lut.
Artista japoneză Akiko Kimura a mărturisit că a avut o mare bucurie când a fost invitată la Târgu Jiu, acasă la Brâncuşi, în calitate de reprezentat al culturii japoneze. Prezenţa ei a fost posibilă mulţumită lui Alexandru Aldea, care are o relaţie deosebită cu Ambasada Japoniei la Bucureşti. Aşa s-a ajuns, deci, ca vizitatorii Muzeului de istorie şi Arheologie Alexandru Ştefulescu să se poată bucura, în cadrul vernisajului expoziţiei Murmurul Tradiţiei România -Japonia” de superbele aranjamente ikebana, care vin din secolul al VI- lea şi au fost create pentru decorarea templelor budiste din Japonia. Încântată de locurile unde s-a născut Brâncuşi, artista Akiko Kimura ne-a transmis nouă, gorjenilor, în limba sa natală, mesajul de a păstra natura aşa cum e.
Pelerinaj pe Calea Eroilor
Deşi m-am născut în Târgu Jiu, recunosc, n-am parcurs niciodată, la picior, Calea Eroilor. Pelerinajul ce s-a desfăşurat, deci, după vernisaj, a fost o experienţă şi pentru mine. Atunci am simţit, cel mai bine, ce fericiţi trebuie să fim că avem aici, la noi, tripticul Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Fără Sfârşit. Şi cât de important e ca acestă Cale a Eroilor să fie pusă în valoare. Şi, cu toate ca aici mai sunt multe de facut, pelerinajul s-a desfăşurat, de asemenea, în tăcere, făra comentarii răutacioase, „indicaţii preţioase”, sau măcar sfaturi, deşi printre pelerini s-au aflat mari personalităţi ale culturii românesti.
Incantaţii, parcă, dumnezeieşti
Fără emfază, fără pretenţii de vedete, în aceeaşi tăcere cu care deja mă obişnuisem, s-a petrecut şi ultima zi a manifestărilor dedicate, cu adevarat, lui Constantin Brâncuşi. Participanţii s-au adunat de dimineaţă, să participe la slujba de duminică, la Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, de pe Calea Eroilor. Fără, însă, să deranjeze enoriaşii, care vin aici în fiecare zi de sărbătoare. S-au înfiripat uşor printre ei, iar cântăreţul bisericii a fost înlocuit, în linişte, de Grupul Psaltic Nectarie PROTOPSALTUL, care a făcut, dintr-o dată, să răsune biserica precum un înalt sactuar al credinţei.
Grupul poartă numele schimonahului Nectarie, unul dintre cei mai renumiţi cântăreţi de la Sfântul Munte din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, probabil, cel mai de seamă psalt român. El a fost fondat de Valentin Gheorghe a fost protopsalt la Mânăstirea Stavropoleos, astăzi cântăreţul bisericii româneşti din Londra. Grupul Nectarie Protopsaltul este condus din 2008 de Sabin Preda, asistent universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cântările pe care grupul le interpretează sunt scrise cu precădere de către psalţi români din secolul al XIX-lea (Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu) şi de tineri alcătuitori din zilele noastre (diaconul Constantin Cornel Coman şi Virgil Ioan Nanu).
Noguchi, despre Brâncuşi
Iată cum, fără vorbe de marire de la şi pentru organizatori, numai cu imagini şi muzică, a avut loc la Târgu Jiu un eveniment, de-a lungul a trei zile, care mi-a lăsat în suflet o mare bucurie. Mi-am amintit vorbele lui Isamu Noguchi despre profesorul lui, Constantin Brâncusi, gorjeanul nostru, care, deşi devenise celebru, era de o simplitate dar şi de o fermitate de necrezut. Acestea au apărut la New York, în anul 1968, publicate de Harper & Row.
“Nu vorbea englezeşte, iar eu nu ştiam franceză. Comunicam din priviri, prin gesturile şi prin materialele şi uneltele pe care le foloseam. De exemplu, Brâncuşi îmi arăta cum trebuie să ţin o daltă şi cum să tai perfect în calcar. Îmi arăta cum făcea el şi mă îndruma să fac la fel. (…) Un lucru nu putea să suporte Brâncuşi şi anume lipsa concentrării totale, ca atunci când descoperea că mintea mea rătăcise către ziua însorită de afară. Înţelesesem vorba lui că dacă nu devin una cu munca mea, mai bine să fac altceva, dar să nu încerc să devin sculptor. (…)
Oriunde se instala, totul trebuia să fie alb. Se îmbrăca în alb, barba lui, pe-atunci, era déjà albă. Avea doi câini albi pe care-i hrănea cu salate plutind în lapte. Amintirea mea despre Brâncuşi e totdeauna în alb şi cu ochii lui strălucitori şi surâzători.”