Condiţia clăcaşilor în Oltenia de altădată

Loading

Potrivit specialiştilor, evoluţia clăcii la nivelul Olteniei poate fi împărţită în trei mari perioade: înainte de Mavrocordat, între Mavrocordat şi reforma lui Alexandru Ioan Cuza (1864) şi perioada de după 1864. Dacă cititorii avizaţi pot să invoce art. 12 din legea din 1864 unde se spune: „Claca nu mai este permisă”, vom vedea că acest fenomen a continuat şi după această dată.  Ar mai fi de discutat ce înţelegem prin clacă, obligaţia izvorâtă din supunerea personală a ţăranului faţă de proprietar sau un echivalent al chiriei pământului cultivat de către sătean. Din punct de vedere istoric, credem că cea de-a doua definiţie este mai corectă.

Obligaţiile ţăranilor faţă de stăpânii de pământ au cunoscut în Oltenia trei etape distincte
Obligaţiile ţăranilor faţă de stăpânii de pământ au cunoscut în Oltenia trei etape distincte

În perioada interbelică, asupra înţelegerii fenomenului istoric de clacă a existat chiar o dispută istoriografică. Printre istoricii implicaţi în disputa respectivă s-au numărat Nicolae Iorga, I.I.Filitti, Gheorghe Brătianu, G. Taşcă ş.a. Argumentele au înclinat spre înţelegerea clăcii ca un echivalent al chiriei pâmântului cultivat de către sătean. Istoricii şi-au susţinut acest argument pe faptul că înainte de Mihai Viteazul, ţăranii liberi aşezaţi pe moşiile boiereşti, nu dădeau, în schimbul pământului pe care îl cultivau, decât dijmă. Datorită cunoscutului aşezământ al lui Mihai Viteazul, reţinem şi în zona noastră două tipuri de săteni cultivatori, cei liberi şi cei legaţi de glie.

Cum a evoluat claca?
O să începem demersul nostru de la un document din 3 octombrie 1696 dat de Constantin Brâncoveanu Egumenului de la Argeş, împuternicindu-l: „Să-şi ia dijma de pe moşiile Mănăstirii de la Domneşti şi de la Corbi, de la tot omul cine a-ar hrăni pe aceste moşii, veri ce fel de om ar fi, de la toţi să-şi ia dijma din 10 una, după obiceiu, din grâu, din meiu, din orz, din fân şi din alte bucate ce s-ar afla pe aceste moşii. Aşişderea şi de la rumânii mănăstirii, care se vor hrăni pe aceste moşii şi nu vor fi de ajutor la lucrurile mănăstirii ca neşte rumâni, la ce vor fi trebile, acelora încă să le ia dijmă din 10 una, după obiceiu. Iar care rumâni vor lucra şi vor fi de ajutor  la mânăstire, aceia să nu dea dijmă din bucatele  lor ce vor face pe moşiile mânăstirii, iar alţii să dea tot omul”.
Pornind de la acest text, reiese faptul că obligaţia cultivatorului, în schimbul pământului pe care-l cultivă, este doar dijma. Obligaţia de muncă-claca-izvora doar din supunerea personală a ţăranului faţă de proprietar. Într-un text de la jumătatea secolului al XIX-lea, Mihai Kogălniceanu remarca faptul că apariţia clăcii la noi se datorează influenţei feudalităţii europene, manifestată mai întâi în Ungaria şi Polonia şi apoi şi la noi. Claca-după părerea istoricului amintit-nu era o prestaţie în muncă echivalentă a chiriei pământului. Claca izvora din obligaţia cultivatorului în mod personal pe care o făcea, de cele mai multe ori de bunăvoie, faţă de stăpân, de preot sau stat. De pe la jumătatea secolului al XVII-lea lucrurile se schimbă, claca nu va mai fi o muncă benevolă faţă de stat(a săracilor comunei), nu va mai fi nici o îndatorire care rezida din obligaţia săteanului de a arăta supunere personală faţă de stăpânul său, va fi un drept al pământului, echivalentul chiriei acestui pământ.

După reforma lui Constantin Mavrocordat
Reţinem deci că această clacă nu a apărut odată cu rumânia şi serbia şi nici nu a dispărut odată cu aceasta. Constantin Mavrocordat, venit pentru a patra oară la domnia Ţării Româneşti, a întărit la 1746, cartea obşteştei adunări a Ţării Româneşti, în care se spune: „Că veri care din rumâni, ori mănăstireşti, ori boiereşti, vor fi fost înstreinaţi de pământul acesta, aceia vrând să se întoarcă la pământul patriei lor, să se aşeze unde le va fi voia şi de rumânie să fie slobozi şi iertaţi ne mai având nici o supărare de către stăpânii lor(…) Să fie neopriţi a se aşeza pe orice moşie vor voi, dar să lucreze stăpânului moşiei pe an şase zile şi dijmă să dea din toate semănăturile lor”.
Această decizie din Ţara Românească fusese dată sub presiunea depopulării ţării, mulţi ţărani fugind de pe moşii. Cum cei rămaşi erau trataţi foarte prost şi aceştia încep să fugă. În aceste condiţii, Constantin Mavrocordat a decis în 1747 desfiinţarea rumâniei. Obşteasca Adunare declara că rumânii vor putea să-şi răscumpere capetele pe preţul de 10 lei, dacă stâpânii nu îi vor ierta direct. Dar nu dispăruse şi claca.
În 1780, în pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti, se spunea: „Clăcaşii vor lucra 12 zile pe an. Se pot învoi însă cu stăpânul şi pentru mai puţine zile, dar în acest caz stăpânul să nu poată în urmă să-i silească pentru 12 zile.” Lucrurile nu se schimbaseră nici în 1817 în legiuirea Caragea: „Dator este clăcaşul să lucreze stăpânului moşiei 12 zile pe an şi de se va tocmi de acum înainte vreunul din stăpânii moşiilor cu clăcaşul mai puţine zile, tocmeala aceea să nu aibă tărie. Iar câte tocmeli sunt făcute până acum pe mai puţin decât 12 zile, acelea să se păzească.” Regulamentul Organic din Ţara Românească a menţinut sistemul stabilit de domnii anteriori.

Reforma lui Alexandru Ioan Cuza
Claca, aşa cum fusese aceasta stabilită prin aşezămintele lui Mavrocordat şi a domnitorilor ulteriori, prin Regulamentul Organic, şi prin legiuirile lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica, a durat până în 1864. Reţinem că această clacă era considerată ca un echivalent al posesiunii pământului şi mai mult decât atâta ea este considerată ca prima şi cea mai importantă dintre îndatoririle locuitorului aşezat pe moşie.
Articolul 12 din Legea din 1864 prevedea: „Claca nu mai este permisă”. Potrivit aceleiaşi legi, se dădea în stăpânirea definitivă a locuitorilor foşti clăcaşi o suprafaţă de 1 800 000 ha de pământ. Din câte se pare, legiuitorul se înşela când credea căî săteanul devenea suficient de puternic pentru a putea să contracareze de la egal la egal cu proprietarul de pământ. În legea din 1864 şi în legile ulterioare, nu se punea nici o restricţie în ceea ce priveşte cuantumul prestaţiunilor datorate de sătean şi se lăsa libertate fără limită celor doi contractanţi, ţăranul şi proprietarul, să stabilească aceste prestaţii. Din această cauză a existat un 1907.
Legea din 1864 nu a avut efectul scontat asupra marii proprietăţi. În anul 1905, proprietăţile funciare peste 100 ha – în număr de 4171 – cuprindeau peste 75% din totalul suprafeţelor agricole şi silvice ale ţării, respectiv 3.810.350 ha teren arabil şi 2.072.290 ha pădure, revenind în medie, unei mari gospodării boiereşti, circa 2000 ha. Dintre acestea, un număr de 1563 de moşii cu peste 500 ha fiecare însumau 38% din întregul teren cultivabil, ceea ce demonstrează că în repartiţia proprietăţii funciare între moşieri predominau latifundiile.
În repartizarea veniturilor, doar 2248 de proprietari rurali, având fiecare un venit de peste 10.000 lei, realizau un venit egal cu acela care revenea la 1.240.376 ţărani proprietari, având fiecare un venit mai mic de 600 lei. Reforma prevedea: 9