Comuniştii români au ajuns la puterea prin fraudă

Loading

Subiectul falsificării alegerilor din 1946, atunci când comuniştii şi-au legitimat prin fraudă puterea, a devenit brusc de mare actualitate după ce politicienii actuali se acuză de aceleaşi lucruri pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009. România pare să nu fi învăţat prea multe din lunga sa istorie de vreme ce fiecare moment electoral, acum ca şi în perioada interbelică, este suspectat de lucruri necurate. Când frauda s-a produs, în 1946, în condiţii speciale pentru că România era o ţară ocupată, acuzaţiile nu au fost la fel de credibile, ci mai degrabă făceau parte din regula jocului. Ar trebui să veghem să nu repetăm un asemenea moment nefast.

Regele Mihai a validat alegerile din 1946 deşi ştia că au fost falsificate
Regele Mihai a validat alegerile din 1946 deşi ştia că au fost falsificate

În 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri din perioada postbelică, eveniment desfăşurat în condiţii speciale cu ţara ocupată şi amestecul grosolan al autorităţilor comuniste în procesul electoral. Rezultatele oficiale, comunicate abia la 23 noiembrie, arătau astfel: BPD obţinuse 4.773.689 voturi, transformate în 347 locuri parlamentare; PNŢ – 881.304 voturi şi 33 de mandate; UPM – 538.862 voturi şi 29 mandate; PNL-Brătianu, 259.068 voturi, respectiv 3 mandate. Alte două mandate au fost acordate Partidului Ţărănesc-Lupu. Deşi nu vom ştii niciodată cifrele exacte, alegerile au fost falsificate într-un mod grosolan, inversându-se practic câştigătorii.

1946, din primăvară până în toamnă
La începutul  anului 1946, România se pregătea de alegeri. Partidele istorice încercau să supravieţuiască unei campanii electorale sub presiunea forţelor sovietice si a comuniştilor autohtoni.  Pe 27 mai 1946 guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii adresau o notă guvernului român condus de Petru Groza prin care protestau faţă de încălcarea flagrantă a democraţiei. În acest document se atrăgea atenţia asupra abuzurilor, a încălcării libertăţilor şi frecvenţei violenţelor şi se exprima nemulţumirea faţă de restrângerea libertăţii de exprimare. Alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost însă falsificate grosolan şi Blocul Partidelor Democratice – dominat de comunişti aşa cum subliniat, a fost creditat cu 84% din voturi. Reprezentantul american la Bucureşti, Burton Berry telegrafia la Washington după aflarea rezultatelor oficiale: “Guvernul Groza a falsificat alegerile şi si-a bătut joc de notele noastre de protest. Aceasta ne obligă să refuzăm a accepta rezultatul acestor alegeri falsificate”.

Democraţia de pe tancuri
Participând ca partener în BND, în primul guvern Sănătescu, PCR şi-a început manevrele de ştir­bire a coaliţiei, la 26 septembrie 1944 publicând Platforma CC al PCR pe baza căreia, la 12 oc­tombrie 1944 s-a creat „Frontul Naţional De­mocrat” (FND) delimitat de partidele „istorice” (PNL, PNŢ). Prin enunţuri radical-democratice, exploatând realele distanţări doctrinar-politice existente în sistemul partidist renăscut dar şi unele animozităţi subiective din interbelic, PCR a reuşit să atragă în FND nu numai fostele sale organizaţii „legale” (Frontul Plugarilor, Sindica­tele Unite, UTC şi Madosz-ul maghiar) dar şi Partidul Social-Democrat şi Partidul Socialist-Ţărănesc, deschizând asaltul pentru puterea politică în stat, reprezentată de guvernul BND. Lucrurile nu au rămas fără urmări, în al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie 1944), Petru Groza este vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, o treime din portofoliile ministeriale fiind deţinute de FND, dintre care justiţia şi transporturile erau încre­dinţate lui Lucreţiu Pătrăşcanu, respectiv lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. S-a îmbinat lupta politică din Guvern şi presa comunistă cu luarea cu asalt a primăriilor şi a prefec­turilor cu ajutorul maselor manipulate cu pro­misiuni şi diversiune.
Guvernul Rădescu (6 decembrie 1944), în pofi­da eforturilor ce le-a depus pentru susţinerea războiului antihitlerist, în pofida străduinţelor de a menţine o stabilitate economică-socială cerută de împrejurări, devenit ţinta unor atacuri şi presiuni din ce în ce mai virulente pînă cînd, cu ajutorul direct al autorităţilor sovietice „aliate” a fost răsturnat.

Tovarăşi de drum
După Yalta (februarie 1945), comuniştii nu au mai pus decât problema când vor lua puterea totală. Guvernul Petru Groza din 6 martie 1946 a fost rodul colaborării dintre comunişti şi alte partide. FND deţinea preşe­dinţia şi 12 ministere (din totalul de 17), PCR fiind reprezentat de Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu. PSD prin Lotar Răducanu ,Ştefan Voitec şi Tudor Ionescu, Fron­tul Plugarilor prin Petru Groza, Mihail Ralea (care fusese membru marcant şi deputat activ al PNŢ pînă în 1938) şi Romulus Zăvoni, Uniunea Patrioţilor prin Petre Constantinescu-Iaşi si Du­mitru Bogdazar (cunoscuţi prin comunismul lor camuflat), PNŢ (dizidentă) prin Anton Alexandrescu.
Aşa cum aţi mai putut citi în paginile noastre, cel puţin surprinzătoare ne  apare participarea în această guvernare a dizidenţei PNL conduse de Gh. Tătărescu pentru cele 3 ministere grele:Finanţe, Industrie-Comerţ şi Afaceri Străine (D.Alimăşteanu, P.Beian, Gh. Tătărăscu), deşi intenţiile cu care gruparea a acceptat colaborarea a fost din unele puncte de vedere, de salvare na­ţională a ţării, aflată într-un greu impas. Mezalianţa gorjeanului cu PCR s-a făcut şi a continuat, până ce după „Conferinţa de pace” (Paris. 10 febr. 1947) gruparea Tătărescu a împărtăşit, şi ea, soarta „tovarăşilor de drum” ai PCR: înlăturarea din guvern (5 nov. ‘47) si re­presiunea. Deşi a cunoscut falsificarea alegerilor, Tătărescu nu a făcut nimic să o combată.

Totul pentru victorie

Dacă legea electorală (11 iulie 1946) prevedea desfiinţarea Sena­tului, legea privind organizarea Adunării Deputaţilor (13 iulie) a introdus acel faimos art. 7 prin care se interzicea „duşmanilor po­porului” dreptul de a alege şi de a fi aleşi sau de a participa în propaganda electorală. Cine intra în categoria acestor oameni, cei cu funcţii de răspundere în aparatul de stat din timpul dicta­turii antonesciene; legionarii şi alte elemente fasciste; voluntarii de pe frontul din răsărit; cei epu­raţi din aparatul de stat şi din armată, după 23 august 1944. Acest articol a constituit o adevă­rată sabie cu care au fost elimi­naţi de-a valma mulţi cetăţeni cu drept de vot, în condiţiile în care „indemnităţile” s-au hotărât arbi­trar şi abuziv, având ca fundal politic desfăşurarea procesului „Marii Trădări Naţionale”, în care Ion Antonescu, armata, partidele istorice şi personalităţile vremii au fost puse la stâlpul Infamiei printr-o propagandă deşănţată, calomnioasă, incitantă.

Regele nu a avut stofă de erou
Cu o imagine foarte bună în rândurile românilor după evenimentele de la 23 august 1944 şi celebra „grevă regală”, regele nu a mai fost la înălţimea evenimentelor. A pierdut din popularitatea sa, decorându-l pe Groza, confirmând sentinţa de moarte a mareşalului Antonescu, acceptând demiterea a sute de ofiţeri din armată, acceptând şi semnând legea electorală si astfel asociindu-se în mod public cu oficialităţile sovietice. A acceptat şi recunoaşterea alegerilor falsificate deşi a avut suficiente dovezi că astfel s-a întâmplat. Monarhia era în agonie aşa că evenimentele din decembrie 1947 nu au fost decât o izbăvire pentru Coroană, România fiind total în mâna comuniştilor. Primele alegeri libere după 1946 s-au desfăşurat la 20 mai 1990.

2 Comments on “Comuniştii români au ajuns la puterea prin fraudă”

  1. Ma „ziaristule”, daca citeai macar ceva itorie comunista aflai ca cererea de gratiere e care Antonescu a facut-o catre rege nu este inregistrata la cancelaria regala, nu ajuns niciodata acolo.Nu ca le-ar fi pasat rusilor de parerea Regelui.Sau lui Groza.Nu luam in discutie ca Antonescu chiar a trimis evrei in lagarele germane,trenuri intregi, asa ca tot criminal de razboi este – dar regele nu a semnat nimic.A semnat Petru Groza. Pune mana pe carti (it recoman chiar na comunista – Ion Ardelean „Istoria Romanilor” Crezi ca ar fi ratat comunistii ocazia sa ii puna regelui inca o minciuna in carca. Baietas, scrii dupa ureche sau dupa cum esti platit?

  2. Lăsând la o parte limbajul ”intelectual” al cititorului nostru, mă gândesc că aparține unor vremuri apuse, nu prea înțeleg mesajul. Mai exact, ca șef al statului, regele Mihai a confirmat sentința. Cât despre redescoperirea Regalității, salutăm o asemenea idee măcar pentru neutralitatea politică.

Comments are closed.