Cazul Antonescu, sau mândria de a fi român (I)

În octombrie 1941 Antonescu a continuat  să lupte pe teritoriul rus şi după cucerirea Odessei în războiul antisovietic. Decizia controversată şi, care a făcut să curgă multe râuri de cerneală, a fost extrem de criticată de adversarii săi politici.. Mii de gorjeni s-au aflat sub tricolor şi unii dintre ei s-au jertfit pe teritoriul Uniunii Sovietice, victime care altfel ar fi putut fi evitate.

Cazul Antonescu  revine periodic în atenţia publică, mai ales că fostul conducător al statului român nu beneficiază de un tratament corect din partea autorităţilor de pretutindeni care îl socotesc vinovat de Holocaust. Ion Antonescu este însă pentru români un erou de vreme ce sub conducerea sa s-a reuşit eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord iar arestarea din 23 august 1944 nu a fost lămurită în toate aspectele nici până astăzi.
Hotărârea lui Antonescu de a continua războiul antisovietic şi dincolo de Nistru fusese luată însă cu mai multe luni în urmă iar decizia nu a aparţinut neapărat lui Antonescu, era mai presus de conducătorul vremelnic al României. La 30 iulie 1941, Antonescu scria lui Hitler: “Vă confirm şi acum că voi merge până la capăt la acţiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus. (…)Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar şi comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea noii soarte în Europa”.

Trecerea Nistrului: greşeală sau obligaţie?
Pe 22 iunie 1941, Ion Antonescu dădea celebrul ordin de război:
“Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi hotarele româneşti de totdeauna.
Ostaşi,
Vă ordon:
Treceţi Prutul!
Zdrobiţi vrăşmaşul din răsărit şi miazănoapte!
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi!
Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.”
România se afla într-o poziţie foarte dificilă, să nu uităm că în cursul anului 1940 se  produsese cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord către URSS, a părţii centrale şi de nord-vest a Transilvaniei către Ungaria şi a sudului Dobrogei către Bulgaria-de la 295 049 la 194 136 kmp iar populaţia ţării se redusese de la 19 933 802 locuitori la aproximativ 13 500 000 locuitori. În aceste condiţii, românii plecau la război cu 686 168 de soldaţi, dintre care 628 810 militari ai trupelor de uscat. Zeci de mii de soldaţi români au plătit cu viaţa doar în primele luni ale războiului împotriva URSS.
Regele Mihai I va adresa în acele zile un interesant mesaj către Antonescu: “În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general, şi către ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin munca, tăria şi străduinţa domniei voastre neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi  le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului. Trăiască în veci România!”
Participarea României la război a fost extrem de apreciată atât de populaţie cât şi de politicieni până la trecerea Nistrului. După aceea, reacţiile au fost tot mai virulente. Dacă înainte de trecerea Nistrului, Iuliu Maniu îi scria Mareşalului că “recunoştinţa ţării pentru generalii,ofiţerii şi soldaţii români şi pentru dvs., domnule general, comandantul de căpetenie, va fi eternă”. După doar câteva luni, Iuliu Maniu scria altceva: “ Când luaţi sarcina să distrugeţi bolşevismul rusesc intrăm într-o acţiune care nu depinde de noi, ci de forţele de care Germania dispune ca să zdrobească armatele ruseşti. Dacă nu aveţi convingerea că armata germană poate nimici, fără ajutorul câtorva divizii româneşti, armata sovietică declarată înfrântă, nu mai puteţi crede în victoria finală a Germaniei. În acest caz, se impune cu atât mai mult ca armatele române să nu se lupte dincolo de Nistru”.
În toamna anului 1942 Ion Antonescu îşi justifica decizia din anul precedent: “A mă fi «oprit la Nistru » şi a «retrage astăzi forţele din Rusia» însemnează, pentru un om care mai poate încă judeca,  a anihila dintr-o dată, total, toate sacrificiile, făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public, însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm, nici graniţele pe care vor voi să ni le mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri”.
În concluzie, urmărind o multitudine de izvoare istorice, realizăm că mareşalul Antonescu considera că a nu merge până la victoria finală în campania împotriva URSS ca o gravă eroare, cu grave consecinţe asupra securităţii României aflată în calea expansionismului rus-sovietic.

Gorjeni în tranşee
Generalul Constantin Ispas, autorul unor cărţi dedicate eroilor din războaiele la care au participat românii, remarca mai mulţi ofiţeri gorjeni care au devenit cavaleri ai Ordinului “Mihai Viteazul” ca urmare a faptelor de arme de pe frontul antisovietic: Gheorghe Săulescu, Mircea Costescu, Ion Pătrăşcoiu, Radu Kornea, Dumitru Carlaonţ, Constantin Drăghici, Mihail Popescu, Alexandru Nicolae Anghelescu, Gheorghe Mihuţ şi Mihail Lascăr.
Aceşti bravi eroi gorjeni în Campania din Est s-au remarcat începând cu ofensiva de la Prut, până la marele cot al Donului şi stepa Kalmuka. Dacă Mihail Lascăr a fost decorat pentru cucerirea Crimeei, maiorul Mircea Costescu, comandant al Batalionului 2 din Regimentul I Grăniceri, se va remarca pentru alte fapte de front: „În ziua de 23 iulie 1941, în luptă, maiorul Costescu Mircea, a rezistat cu batalionul său atacurilor disperate a 3 batalioane inamice, producându-le grele pierderi. Aflându-se în capul batalionului său, a contraatacat asimilând prin exemplul său personal grănicerii, reuşind să împingă inamicul din satul în care se organizase puternic.
În zilele de 18 şi 19 august a rupt dispozitivul inamic, înaintând cu batalionul său 25 km nord-Konstantinonovschi, capturând 180 prizonieri şi material de război, între care un autoblindat şi 2 camioane cu muniţii.”(Motivaţia acordării decoraţiei).