Mulți, când le aduci vorba că au plagiat pe cineva, au o vorbă: ”Cărțile din cărți se scriu”. Ce nu reușesc ei să priceapă, sau doar se folosesc de această zicală modernă să scape basma curată, e faptul că de la a cita pe cineva ca să faci o analiză asupra unui fenomen, sau să prezinți mai multe puncte de vedere ale unor specialiști, care sunt contradictorii, fără ca tu să ți le asumi, până la a copia pur și simplu lucrările altora e mare distanță.
Deunăzi, o cetățeancă ce a plagiat un articol din Vertical a încercat să mă convingă că nu e vina ei, pentru că materialul l-a primit și doar l-a semnat, așa că fapta de plagiat nu-i aparține, pentru că nu ea a furat articolul, ba mai mult, nu avea cunoștință că e furat. I-am comunicat sec faptul că trebuie să-și asume ce semnează, iar când am închis telefonul mi-am făcut cruce. Aflasem că există moda ca persoane care au nevoie de puncte la dosar, în învățământ, să primească lucrări gata scrise, contra cost și să își pună doar numele pe copertă, dar nu mi s-a întâmplat până acum ca cineva să recunoască senin acest lucru. Ba mai mult, să spună că a primit lucrarea și că, dacă aceasta e un plagiat, de vină e cine i-a dat-o. Ca o paranteză, o anunț public pe cetățeanca cu pricina că aștept să-mi comunice oficial cine este persoana care i-a furnizat lucrarea prin care a plagiat articolul colegului nostru Dan Cismașu. Într-un fel, *mneaei are dreptate, pentru că a plagia vine de la latinescu ”plagium”, care se traduce astfel: ”a vinde altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului”. Asta dacă i-a fost vândut materialul pe care apoi l-a semnat și l-a publicat. Dar dacă și ea a vândut măcar o carte din cele în care a publicat plagiatul, se face vinovată la rândul ei de plagiat. Iar aici vorbim doar de originea cuvântului, pentru că, potrivit legii, e de ajuns să publici ce a creat altul, fără să indici sursa și se cheamă că ești vinovat de plagiat.
Dar să revenim la ideea de plagiat. Sunt mulți care fac asta, mai ales de când există internetul. Pentru că sunt atât de leneși, încât nu numai că nu scriu personal cu mânuța lor lucrările, dar nici să le copieze ”personal” nu se deranjează, pentru că s-a inventat ”Sfântul Google” și posibilitatea de copy & paste. Am avut și noi la Vertical astfel de specimene, dar neșansa lor a fost că i-am dibuit, le-am oprit materialele de la publicare și ”le-am făcut vânt”. Iar dacă vreți să știți cum pot fi dibuiți, ca să nu vă treziți că vă bagă cineva pe sub nas un material furat de pe net, e de ajuns să copiați din el un pasaj de câteva rânduri și să-l introduceți în câmpul de căutare la Google. Veți ajunge imediat la materialul de unde s-a furat. E drept că poate fi și invers, adică persoana care v-a adus materialul să fie autorul, iar celălalt material să fie furat de la ea. Ca să fiți siguri, căutați probe care să dovedească cine a făcut public prima dată materialul.
Dar, cum subiectul e la modă, vom reveni în numerele viitoare cu exemple concrete.
