Călătorie în imperiul alb

 97 total views

E-atâta alb peste oraş. Ninge fără întrerupere peste larg de bulevard. Abia se zăresc luminile colegiului. Gara pare pustie. Câţiva nevoiaşi ai locului se-nghesuie lângă un calorifer încă rece. Ceasul a trecut niţel de miezul nopţii. Foarte puţini călători aşteaptă trenul pentru Bucureşti, îi numeri pe degetele de la mâini. „Nu mai circulă oamenii, nu mai e ca altădată!”, se-aude o voce stinsă dinspre peron. Afară este frig, viscoleşte uşor şi fulgii roiesc în reflectoarele străzii. Dinspre Defileul Jiului se arată lenevos trenul de Arad. Nu mai este vechiul accelerat. Şi-a schimbat denumirea în interregio. Vrea să fie mai ager, mai modern şi ambiţios la drum, fără obişnuitele şi incomodele întârzieri. Aşa a fost gândit!

Reporterul a rămas să contemple călătoria în imperiul alb
Reporterul a rămas să contemple călătoria în imperiul alb

Urcăm şi ne aşezăm pe locurile din compartimente. Acceptăm confortul mult mai modest faţă de trenurile europene. Nu este aşa de cald cum ne aşteptam. Părăsim gara, ninge abundent peste Târgu-Jiu, ninge peste tot sudul! Simţim în urechi glasul roţilor de tren, şuierul saboţilor, imperfecţiunea şinelor, zbuciumul vagoanelor. Mersul trenului nostru nu-i ca un zbor lin şi tăcut pe luciul drumului de fier. Prin adânc de noapte rafale de crivăţ şi valuri de fulgi brăzdează obrajii vagoanelor. Trenul străbate implacabil imperiul alb al iernii înstăpânite peste trupul ţării, cu greu desluşim prin ferestrele îngheţate arboretele încărcate de caiere albe, câmpurile ascunse sub hlamida moale şi groasă. Huruie îndelung şi sacadat arhitectura de oţel a podurilor de peste Gilort şi Jiu, de peste Olt, de peste Vedea şi Argeş, trenul străpunge întunericul buimăcit de viscol şi ninsoare puternică.

Din Târgu-Jiu spre București și retur

Intrăm odată cu dimineaţa în Gara de Nord. Viscolul şuieră printre reclame şi peroane. Şiruri de călători afluiesc spre Capitală. Taximetrişti şi târgoveţi cu interese îţi ies în cale, te întreabă de una, de alta. Încercăm să ne facem loc prin această lume pestriţă şi cutăm intrarea spre linia de metrou. Biciuiţi de vremea dezlănţuită intrăm în subteranele „trenului galben fără cai”, cum îl dezmiardă cântecul, şi ne pierdem în largul liniştitor şi sigur al staţiei din adâncuri. Parcă suntem în alt anotimp şi în altă lume, aici se simt cu adevărat semnele civilizaţiei, altul este ambientul şi altfel se arată trecătorii. Deschiderea tunelului vuieşte de ropotul ramelor. Prin portalul staţiei pătrunde metroul silenţios şi iute ca o nălucă ultramodernă. Unii intră, alţii ies din vagoanele luminoase. Urcăm şi noi spre destinaţie. Se închid uşile şi metroul străfulgeră arterele din subpământ.
Ieşim undeva, în inima Bucureştiului, prin tăiş de aer rece, aspru şi neprietenos, prin viscolire de fulgi mărunţi şi sticloşi, să găsim soluţii la treburile cu care am plecat de acasă. Rătăcim prin răbufniri de vreme rea, agitată, printre obstacole birocratice cu iz de mentalitate dâmboviţeană, dar reuşim până la urmă. Tatonăm capitala până după prânz şi revenim în cea mai mare gară a României, să ne întoarcem iar în Oltenia, vatra noastră de baştină. Reintrăm în forfota mare a gării. Câteva firme multinaţionale, multe alte buticuri şi tarabe fac deliciul pasagerilor. Vânzătorii ambulanţi sunt mai rari acum, din cauza frigului. Nu se vede niciun lustragiu, niciun alviţar. Trenuri cu două sau trei vagoane pleacă spre diverse destinaţii. În anumite unghere ale gării, pe chipul şi în mersul oamenilor şi chiar pe înfăţişarea trenurilor vezi amprenta nemiloasă a sărăciei care cuprinde ţara.
Ne reîntoarcem în trenul nostru şi suntem gata să reluăm călătoria prin imperiul alb al iernii. Cu doar trei vagoane, locomotiva porneşte din nou la drum prin sudul alb. Trecem de Chiajna şi pătrundem pe aliniamentul care ne conduce spre câmpul de sonde de petrol de la Videle. Afară, viscolul s-a mai domolit, ninge slab peste pâlcurile de păduri ce însoţesc terasamentul. Ici-colo, vântul a descoperit de zăpadă umerii brazdelor care delimitează solele cu culturi. Sunt împovăraţi de nămeţi duzii de prin gările mici şi ruinate. Garnituri de marfă ruginite zac prin triaje şi linii moarte. Iarna a acoperit discret aceste urme ale neputinţei noastre.
Se odihnesc cuminţi satele în căuşul colinelor căzute dintre şesuri mai înalte. Statui de oameni se disting în tabloul alb al depărtărilor. Ei încearcă sănătatea grâului de sub omăt. Mai multe coţofene caută grăunţe sub cupola unui pătul. Şuieră sălbatic viscolul pe sub acoperişuri de saivane şi se pierde-n orizontul cenuşiu al câmpului imens. Trecem peste Argeş şi Neajlov, prin inima Câmpiei Găvanu Burdea, apoi prin Câmpia Burnazului, şi coborâm la Olt.
Trenul se pierde pe sub geana grindurilor din Drăgăneşti. Jos, sub norişorii de fum albăstrui, aşezarea îşi poartă destinul. Nu este ceasul evaluărilor, dar este vremea analizei de nevoi şi pentru oamenii de aici. Trecem printre orezării şi solarii. Se văd prin folii pădurile verzi cu legume. Sunt îngheţate canalele. La adăpostul stufărişului, o familie de lebede îşi împarte hrana. Câteva raţe încântătoare sfidează încrâncenarea vremii. Mai este puţin şi traversăm Oltul, spre Stoeneşti.
Ziua este la capătul puterilor. Ninsoarea a încetat. Privirile se lasă peste nesfârşitul întinderilor albe. Acolo, grâul e la adăpost şi-şi pregăteşte-n taină rodul. În dosul arbuştilor colibiţi, un iepuraş abia sare prin omătul înalt, încercând să-şi piardă urma. Nici gaiţele nu par liniştite. Nici gării din Caracal nu-i stă bine. A picat tencuiala de pe ziduri, se vede cărămida.
Peste liziera cu salcâmi albi, norii s-au desprins puţintel să-i facă loc discului portocaliu al soarelui, care s-a arătat un pic şi a trecut repede spre amurg. Doar ce intrasem în Câmpia Romanaţilor! Câtă iarnă e în jurul nostru, câtă depărtare şi cât de alb este imperiul prin care călătorim! Din clipă în clipă aşteptăm ca albul câmpului să fie cuprins de lăsarea întunericului. Cât de neobservată se lasă noaptea! Până ajungem la Târgu-Jiu, mai citim o carte!

One Comment on “Călătorie în imperiul alb”

  1. Cu cata placere citesc articolele dumneavoastra ! Imi trezesc amintiri aproape uitate, revad locuri ,peisaje, chipuri ale unui trecut tot mai indepartat, trairi unice intr-un spatiu mirific de unde din greseala a trebuit sa plec… Va felicit pentru pastrarea acelui specific al zonei Motru-Tismana si prin folosirea unor cuvinte arhaice care-mi aduc in minte intreaga copilarie(caiere,uluci,ogas,s.a.), cuvinte, expresii ce redau perfect frumusetea tinuturilor , obiceiurilor ce erau candva si ma bucur ca mai exista si acum . Nu putem uita, purtam de-a pururi in suflet – desi uneori amintirile dor acum -universul in care am copilarit si ne-am format. Va felicit si va doresc sa scrieti cu aceeasi sensibilitate in continuare despre Gorjul nostru etern si minunat!

Comments are closed.