Pe 24 februarie, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” participă la evenimentul „Dragobete vs. Sfântul Valentin”, ediția a IX-a, organizat de Muzeul Județean Buzău, în parteneriat cu prestigioase instituții de cultură din țară și din Republica Moldova.
„În cadrul acestor activități culturale va fi vernisată expoziția temporară „Batista tradițională și rolul ei în limbajul nonverbal al dragostei”. Batista tradițională era prezentă în toate momentele importante din viața omului (de ex., nașterea, nunta, înmormântarea), însă unul din rolurile sale inedite era acela de mesageră a iubirii. Așa cum furca de tors, realizată cu multă migală de flăcăul îndrăgostit și dăruită fetei iubite, însemna intenția de căsătorie, tot așa batista, cusută cu delicatețe de către fată și dăruită băiatului iubit, avea semnificația unei declarații de dragoste.
Expoziția temporară cuprinde batiste din colecțiile Muzeului de Etnografie „Vergu-Mănăilă”, Muzeului Olteniei Craiova, Muzeului Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, precum și din colecția personală a doamnei Rodica Petre.
De asemenea, în cadrul activităților culturale, domnul conf. univ. dr. Ion Ghelețchi, prorector al Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul, Republica Moldova, va vorbi despre „Sărbătoarea Dragobetelui în spațiul Pruto-Nistrean”.
Mai mult decât atât, doamna Elena Moroianu din localitatea Lopătari, județul Buzău, doamna Rica Leu și fiica sa, doamna Viorica Copăcel, din localitatea Mânzălești, județul Buzău, păstrătoare ale vechilor tradiții din localitățile de unde provin, vor exemplifica modul de realizare a batistelor tradiționale și vor depăna amintiri din vremurile când batistele cusute încă mai erau utilizate în lumea rurală buzoiană.
În încheierea evenimentului, va rula filmul „Dochia și Dragobete Cap de Primăvară”, pus la dispoziție cu generozitate de Muzeul ASTRA.
Pentru o experiență muzeală completă, în cadrul expoziției temporare va exista un colțișor în care vizitatorii care doresc să poposească mai mult la Muzeul de Etnografie „Vergu-Mănăilă” vor putea să-și coasă propria batistă tradițională” este mesajul Muzeului Județean Buzău.
Semantica batistei în cultura populară la români
Unul dintre cele mai importante elemente cu caracter simbolic ale culturii populare române și despre care, pe bună dreptate, putem spune că a rămas nedreptățit în ansamblul preocupărilor despre viața cotidiană și spațiul rural, este aparent neînsemnata bucată de pânză, frecvent decorată cu variate simboluri și cunoscută, îndeobște, până în zilele noastre sub numele de batistă. Tocmai funcționalitatea ei, precumpănitor rituală, comparativ cu multe alte obiecte ale căror funcții simbolice se împletesc mai puternic cu scopul funcțional determinat fizic, pare să fi aruncat în desuet această miraculoasă piesă, lipsită de o valoare cotidiană ca obiect de podoabă sau element util de neînlocuit. Și, totuși, valoarea sa rituală pare să-i fi salvat numele de la năstrușnica născocire a celor care au încercat, în prima jumătate a sec. al XIX- lea, să reașeze limba româna în tipare prealatine, ca o contrapondere a grafiei și influenței slavone, numind-o după caracterul practic: „năsuflete”, ceea ce ar fi golit-o de toată încărcătura sa fundamentală și de gestica simbolică a „trecerilor”.
Din punct de vedere al materialelor și al reprezentării, batista are un rol inițiatic, dar și continuator. Astfel, revendicându-se în spațiul mitic, țesătura, în sine, reprezintă timpul și spațiul vieții; ea oferă coordonatele ” destinatarului” încă de la naștere. Apoi, în același cadru, pânza este modelul de credință al Penelopei. Mitul îndelungii așteptări și al negreșitei întoarceri este omniprezent. În acest sens, batista este simbolul concentrat al pânzei, un act de legământ, care prin respectarea ordinii firești a lumii de către cei implicați, aduce garanția bunăstării și speranța neabătută a biruinței binelui și luminii asupra oricăror încercări. Transfigurarea pânzei mitice în batistă oferă nenumăratelor fiice ale Evei puterea și nestrămutata iubire a Penelopei. ” Prin lungul șir de veacuri” (L. Blaga, Legendă) coboară către azi, tot atâtea povești cu eroine și eroi. La urma urmelor, în actul trecerii maritale, nu cumva cei doi soți sunt eroii propriei povești?! De aici și fastuosul costum princiar cu rezonanța literar simbolică:” S-ajungi mireasă,/ S-ajungi crăiasă!…”( G. Coșbuc, Rodica). Dar, până la împlinirea funcției de trecere, de prag, de asigurare a deplinătății, batista îndeplinește și un foarte important rol premarital. Atât din punct de vedere al realizării, al confecționării propriu-zise, care implică primele gesturi ale tinerelor fete, gesturi uneori stângace, dar sincere și pure, cât și din punct de vedere al jocului iubirii primăvăratice, batista îndeplinește un rol inițiatic.
Simbolurile cusute pe pânză au valoare argumentativă. Sunt reprezentate flori, păsări(cuci), motive vegetale sau geometrice cu caracter apotropaic sau care țin de cultul fertilității, cu o cromatică bogată și vie, specifică primăverii asociată illo tempore cu motivul renașterii. Batista o regăsim, frecvent, prezentă alături de cântec și descântec, de aceea nu este deloc nepotrivit să o întâlnim, mai târziu, de-a lungul vieții, în măsura încărcăturii sale simbolice, și în cadrul jocului ritual.
Un cântec din zona mehedinților ( interferență cu dol-jiu) ne transmite rolul cusutului batistei, sau al oricărei alte țesături, după cum urmează:” Șade mândra pe măidan/ Și-mi înșiră la mărgean,/ Da’ nu-nșiră cum se-nșiră/ Și-mi înșiră bob cu bob,/ La tot bobu’ face nod/ Să mă vadă la ea rob,/ Dar ce fel de rob să-i fiu,/ Numa-n brațe să mi-o țîu…”(Taraful din Grecești). La acest cântec-descântec de dragoste putem adăuga și consemnările ritualului de Dragobete din zona Gorjului(Arcani): „Măi vârteje, vârtejele/ Aruncă-mă-ntre Vâlcele/ Ca să găsesc fetele/ Să le iau batistele,/ Batistele, florile,/ Florile, brăcirile/ Să le certe mamele…”(Grigore Pupăză, Constantin Cheznoiu, „Batista, element etnografico-folcloric gorjenesc”). De bună seamă, cunoaștem că, de Dragobete, zeitatea iubirii din Pantheonul autohton precreștin, fetele se stropeau cu parfum sau apă „cu leac” al plantelor aromate (ex:”Dimineața când mă scol/ Cu pelin pe ochi mă spăl…”) pentru ca tinerele să fie frumoase și cu noroc în dragoste. Având în vedere atribuțiile rituale ale batistei, este greu de presupus că aceasta nu beneficia de „arome” care să o particularizeze, să o identifice cu persoana atribuită. Aici olfacția joacă un rol esențial. În unele cazuri, dorința de atribuire trece dincolo de simbolic și capătă nuanță fizică și formală prin cusătura eponimă. În acest caz, lucrurile sunt mult mai clare, simbolistica evoluând spre stări ferme, de certitidine și stabilitate.
Elemente ale imaginarului colectiv
Desigur, valențele semantice ale batistei sunt multiple și au evoluat constant în funcție de etapele vieții sau de dinamica socială, ca și de imaginarul colectiv. În încercarea de a reconstitui o imagine generală despre funcțiile simbolice ale batistei, putem face mai multe corelări între vechi povești românești, istorie orală, o bibliografie restrânsă, dar ne putem sprijini argumentarea și pe firul logic ce se desprinde din interpretarea gesturilor, într-o încadrare firească a subiectului, potrivit lumii în care se revendică. De pildă, în basmele populare, batista sau năframa sunt văzute ca având rol protector. Eroul o primește și o păstrează cu mare îngrijire până la ceas de cumpănă. Aruncată în urmă, pânza fermecată se transformă în obstacol de netrecut în calea urmăritorilor. În alt caz, batista este folosită pentru a strânge dovezile (limbile zmeilor) în urma cofruntării dintre eroul trimis să salveze fata de împărat (viitoarea mireasă) și maleficul, cu toate formele sale. Dovezile puse în batistă sunt sigilate cu un inel și, astfel, mărturia deplină reușește să învingă și ultima încercare: tentativa de substituire a eroului adevărat cu unul fals. Recunoaștem cu ușurință recuzita și personajele și, uneori, le putem identifica în viața reală, evident, în funcție de specificul fiecărui caz. În mod cert, batista este simbolul adevărului, al dreptății, al îndeplinirii făgăduinței și, bineînțeles, al recunoașterii și al protecției.
Momente și fapte excepționale
În viața reală, pentru eroul anonim plecat în război, batista poate să fi fost o parte însemnată a inventarului personal, alături de jurnal și creion, mai ales într-o perioadă în care fotografia-amintire este destul de rară. Poate, nu întâmplător, una dintre cele mai bune documentări despre batistă aparține învățătorului gorjean Grigore Pupăză, al cărui jurnal de front se păstrează la loc de cinste în colecția Muzeului Județean Gorj.
În relatările documentate ale dascălului gorjean, batista îndeplinește roluri diferite. Așezată la pieptul ginerelui este simbolul iubirii, al stabilității și prosperității. În alte cazuri, batista devine totem cu rolul de refacere al echilibrului lumii, deranjat din cauze ce forțează despărțirea tinerilor făgăduiți, asumați reciproc. „Întoarcerea” batistei înseamnă redarea libertății. Acordarea batistei celui iubit, deoarece căsătoria are loc împotriva voinței celor doi, are rolul de a atenua suferința, de a înțelege că lumea merge pe un făgaș al datoriei, care e mai presus decât dorințele personale. În ambele situații, batista are rolul de a așeza lumea în coordonate firești, deși situațiile sunt excepționale. Potrivit unor legende, se spune că ielele, ființe magice cu comportament aleatoriu (judecățile lor sunt complet neprevăzute) sunt, de fapt, spiritele fetelor neîmplinite cărora li s-a furat ursitul prin vrăji. Parțial, este un exemplu de disfuncție a universului. Împlinirea constă în înfăptuirea dreptății, numai că aceasta se întâmplă în altă lume. De aici necesitatea protecțiilor suplimentare: a se pune troița la marginea satului, a te feri din drumul lor, etc.. Așadar, iată cât de importantă este utilitatea batistei în păstrarea universului nealterat!
Uneori, în riturile de trecere, nuntă sau înmormântare, batista apare asociată ludic.
Deși este element premarital, jocul „Perinița” consacră batista ca altar și legătură magică, deopotrivă. Partenerul(a) este extras(ă) din horă cu batista pe care, apoi, se îngenunchează pentru oficierea sărutului. Observând actanții și gesturile, constatăm existența unui întreg ceremonial.
Batista de nuntă, prinsă la pieptul ginerelui, este, inevitabil, un actor deloc discret, pe parcursul întregii desfășurări a ritualului de „intrare în rândul lumii”.
Pentru ultima dintre marile treceri, batista și banul prins la colț au rolul de a fi de ajutor sufletului în drumul spre „cea lume”. Batista sau ștergarul peste coșul de pomană, prin asocirea cu colacul („pâinea… cea de toate zilele”) dă dimensiunea rotundă a existenței noastre. Ciclul început odată cu nașterea se încheie aici. Și, totuși, pentru asigurarea încă o dată a liniștii universale, pentru stabilirea fară echivoc a pragurilor sacre, batista intervine într-o ultimă instanță. La hora de pomană, prin călcarea sau trecerea succesivă de trei ori pe sub picioarele rudelor celui plecat în altă lume, batista desface legatura cu teluricul, cu spațiul care l-a luat fizic pe cel din familie. Pământul este dezlegat de datoria de a răspunde bătăii cu piciorul. Delimitarea este categorică, viața își urmează cursul firesc dacă făgăduințele sunt îndeplinite, iar urmașii sunt deopotrivă atenti la datoriile vieții și ale morții. De aici și importanța deosebită a cultului morților.
Astăzi, batista este, alături de alte simboluri ale civilizației rurale, un obiect rar, din ce în ce mai tipizat, odată cu pierderea memorie sale. Anumite lucruri se mai fac pentru că „așa s-a pomenit”. E un paradox, uitarea face parte din memoria lumii. Pentru lumea satelor, însă, batista poate fi „ceasornicul” cu care se măsoară „destrămarea”(L. Blaga, În marea trecere).
Autor: Albinel Firescu
