În anii războiului de întregire 1916 – 1919, când România a devenit parte beligerantă a primei conflagraţii extinse la nivel mondial, aviatorii români şi-au adus o importantă contribuţie la reuşita operaţiunilor militare.
în urma unei munci deosebite
Lipsită, la început, de experienţa unui război de anvergură, aviaţia militară română, înfiinţată în anul 1910, a trebuit să facă faţă unui examen sângeros. În prima parte a campaniei, datorită înzestrării precare a Corpului Aerian Român, care în prima zi de mobilizare, avea în serviciu doar 28 de avioane de recunoaştere, toate vechi, incapabile să depăşească o viteză de 80 km/h şi nearmate, echipajele româneşti ale celor patru grupuri de aviaţie – fiecare armată a primit în subordine câte un grup de escadrile – au rezistat eroic celor peste 250 de avioane inamice concentrate pe frontul românesc.
În aceste condiţii, alături de nume precum: Ştefan Protopopescu (primul pilot român brevetat), Mircea Zorileanu, Ion Romanescu, Andrei Popovici, Mihai Viţu, Tănase Rotaru, Nicolae Ionescu sau Traian Burduloiu, s-au evidenţiat şi aviatorii gorjeni, cei care prin pilda curajului şi faptele de arme au stârnit admiraţia camarazilor.
Gorjeanul care a ales să zboare
Pe cerul cuprins de vâlvătăi al patriei apărea astfel primul simbol al aviaţiei militare româneşti: căpitanul aviator Vasile V. Craiu – primul „as” al aviaţiei de vânătoare române.
Acesta a văzut lumina zilei la Târgu Cărbuneşti, la 31 decembrie 1895. Tatăl său, forţat la 1873 să părăsească Ardealul natal din cauza activităţii sale revoluţionare, i-a insuflat copilului sentimente puternice de dragoste pentru patrie şi neamul românesc. Vasile, un băieţel neastâmpărat, pus mereu pe şotii, şi-a dovedit încă de mic îndemânarea şi inteligenţa.
Rămas orfan de tată la 15 ani, Vasile Craiu este nevoit ca, împreună cu mama şi fraţii lui să se mute la Bucureşti. Aici el studiază la liceul “Cantemir Vodă”, într-o perioadă (1910 – 1912) în care bucureştenii erau deseori martorii demonstraţiilor de zbor ale clasicilor aviaţiei române şi mondiale: Vlaicu, Blériot, Bibescu ş.a.
Atunci are loc alegerea lui Craiu: va deveni aviator! Din păcate pentru el, neavând vârsta majoratului, nu se poate (încă) înscrie la pilotaj. Devine, totuşi, elev al Şcolii pregătitoare de ofiţeri de infanterie, singura la care putea aspira din cauza stării sale materiale modeste. Obţine rezultate excelente la învăţătură şi este avansat elev plutonier major încă din primul an. Era anul 1913, iar Craiu era şef de promoţie.
Cu gradul astfel obţinut, el a participat la Campania din Bulgaria (al doilea Război balcanic), remarcându-se şi obţinând medalia „Avântul Tăriei”, (brevet nr. 38, la 2 ianuarie1914). La 1 iulie 1914 Craiu devine sublocotenent, îndeplinind funcţia de comandant de pluton la Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta”.
Nu pierde nici un minut şi, în timp ce servea sub drapelul Batalionului 2 Vânători, solicită şi obţine mutarea sa în corpul de aviaţie, devenind elev al Şcolii militare de pilotaj de la Cotroceni. A învăţat întâi în sală; disciplinele teoretice – Instrucţiuni de zbor, Topografia şi citirea hărţilor, Navigaţie aeriană, Meteorologie etc. – erau predate de profesori cu experienţă, printre care şi Gheorghe Negrescu, C. Fotescu, Constantin Beroniade sau Andrei Popovici.
Pe câmpul de zbor Vasile Craiu a fost repartizat la instructorul Mircea Zorileanu, care, după câteva duble, l-a clasificat: „Craiu nu e făcut să zboare”. Totuşi, tânărul a perseverat. Şi-a corectat toate greşelile şi, la 13 august 1915, a trecut examenul de brevetare, devenind al 59-lea aviator român.
Situaţia internaţională deosebit de grea nu i-a lăsat timp de odihnă proaspătului pilot. Vasile Craiu a zburat în continuu, pentru a-şi consolida deprinderile, pentru a se perfecţiona. Astfel a procedat şi după ce a fost încadrat – la manşa unui Blériot de 80 C.P. – într-o escadrilă-mozaic, sub comanda lui Zorileanu. Cu această aeronavă, Craiu suferă primul său accident, căzând la 18 decembrie 1915 peste o clădire a Batalionului 2 vânători, acela la care activase nu cu mult înainte.
La 15 august 1916, România a intrat în război. Corpul aviaţiei române, cu piloţii săi neexperimentaţi şi cu vechile sale avioane s-a văzut în situaţia de a se confrunta cu un inamic mult mai numeros şi mai bine dotat. Avioanele cu cocarde tricolore, uzate tehnic şi moral, au executat misiuni diverse, de la observare la bombardament şi reglaje de artilerie, neavând armament de bord, aparate de navigaţie sau piese de schimb. Toate acestea erau compensate de curajul aviatorilor şi devotamentul tehnicilor.
