Aspecte şi semnificaţii ale împrejmuirilor din Gorj

Loading

Abordarea exclusiv simbolică sau doar concretă  a unui asemenea subiect nu este suficientă, întrucât între cele două elemente nu există o relaţionare disjunctă ci, mai mult, acestea se află într-o situaţie de interdependenţă. În legătură cu dimensiunea riguros-logică a spaţiilor, a delimitărilor,  este absolut necesară fixarea unor coordonate în funcţie de tipologia aşezărilor,  la rândul său influenţată de aspecte geografice, istorice, social-economice. Întemeierea, perpetuarea şi dezvoltarea aşezărilor a căror vechime poate fi corelată inclusiv din punct de vedere lingvistic (sat din latinescul fossatum determinarea terminologică putând fi acceptată şi în cazul spaţiului domestic, bătătura  din latinescul clasic battuere, staul-sensul de incintă, din stabulum etc.) s-a realizat în mod firesc în funcţie de coordonate istorico-geografice, ulterior apărând fenomene conexe.

Pe lângă rolul practic, poarta în zona noastră a însemnat si altceva
Pe lângă rolul practic, poarta în zona noastră a însemnat si altceva

Căutarea mediului propice care să ofere resursele naturale, deschiderea către schimburi sau adăpostul strategic sunt elemente propice aşezării comunităţilor umane. Atunci când din punct de vedere istoric condiţiile dezvoltării (chiar supravieţuirii) au fost ameninţate, fenomenul migraţiei a apărut ca unică soluţie uneori fiind de mare amploare, mai ales în perioada domniilor fanariote sau a ocupaţiei austriece. Ca aspecte social-economice identificăm în special modificarea regimului proprietăţii şi structura ocupaţională predominantă a membrilor comunităţilor şi acestea bineînţeles, cu diferite particularităţi. Astfel, ca urmare a condiţiilor expuse,  avem de a face cu o largă varietate de elemente practice sau cu valoare spirituală, expresia unui sincretism necesar favorizat de lipsa omogenităţii exclusive şi realizat într-o perioadă îndelungată.

Tipuri de împrejmuiri
Tipurile de împrejmuiri au urmat îndeaproape nevoile comunităţilor în funcţie de caracteristicile cu care s-au identificat  până la urmă.
Hotarul, ca limită convenită, este o noţiune fundamentală în stabilirea spaţiilor. În cazul întemeierii aşezărilor acesta putea fi identificat un element natural propriu-zis, de multe ori memoria colectivă determină hotarul ca fiind inclusiv vecinătatea imediată a delimitării efective. Cu toate acestea hotarul avea valoare absolută, după cum certifică şi pierderile de hotar sau alte semne realizate cu scopul  eliminării oricărei eventuale confuzii.
În ce priveşte sistemul de credinţe şi practici rituale, în privinţa hotarului lucrurile sunt unanim acceptate este limita în preajma căreia protecţia faţă de desfăşurarea maleficului aproape că nu se realizează. Numai sunetul de clopot, de toacă, cântatul cocoşilor reuşesc să destrame fabulosul dezlănţuit la adăpostul întunericului de către personaje mitice: ielele (ale sfinte, frumoasele), strigoii, necuratul, etc…de aici şi necesitatea sfinţirii hotarului precum şi respectarea  necondiţionată a învăţăturii împământenite: să nu construieşti pe hotar, să nu rămâi peste noapte la hotar.
Dacă hotarul reprezintă limita satului, de bună seamă că gospodăria întruchipează microcosmosul familial. În acest caz, gardul (cu porţi) îndeplineşte atât rolul de hotar, dar are şi caracter organizatoric. Gardul nu reprezintă însă numai delimitarea gospodăriei. Funcţionalitatea sa este multiplă. În urma unei evoluţii în timp, în funcţie de caracterul mixt al ocupaţiilor a avut loc compartimentarea curţii prin separarea oborului vitelor sau a grădinii.uneori sunt îngrădite şi alte categorii de teren cu scopul de apărare a culturilor. În funcţie de destinaţie, de abundenţa materialelor de construcţie sau de starea socială a proprietarilor tipologia gardului este caracterizată  de o mare diversitate pornind de la forme arhaice – garduri de mărăcini, de stobori împletiţi cu nuiele, de lănteţi (la împrejmuirile viilor, grădinilor, livezilor) şi până la gardurile „bune”, de la drum, realizate din scândură (uneori cu ornamente) sau din zidărie utilizând piatra de râu. Pentru a fi asigurată o mai bună durabilitate în timp, în unele cazuri gardul era acoperit cu şindrilă sau ţiglă. Acolo unde se întâlnesc gardurile din piatră, poarta apare integrală în mod firesc arcadele sale venind ca o continuare a zidului împrejmuitor.
Spectaculoase, bine proporţionate în raport cu gospodăria şi casa, ospitaliere şi importante ca structură fizică şi simbolică sunt porţile realizate din lemn. Lemnul a fost materialul cel mai folosit încă din vechime, rezistent dar permisiv şi cald (însufleţit), el însuşi a dat măsură inspiraţiei meşterilor populari prin  oferirea de posibilităţi.

Despre porţile ţărăneşti
Din punct de vedere constructiv, porţile ţărăneşti din Gorj urmăresc atât o latură utilă cât şi  o alta estetică de sorginte magico-religioasă. „De obicei această poartă este alcătuită din două părţi: poarta mare, două table încheiate la mijloc pentru care şi vite şi poarta mică, pentru oameni”. Stâlpii de susţinere, dar şi grinda care-i unea în partea superioară erau ciopliţi din material tare „numai gorun tăiat de cel puţin trei ani, că frasinu şi altele crapă…”
Legătura dintre stâlpi se realizează în diferite moduri: „uneori ca o semiarcadă curbă sau obtuză produs al unor elemente de legătură…alteori legătura se aplică direct, făcând cu stâlpii unghiuri drepte…”. Şi acoperişurile cunosc forme deosebite. Frecvent acoperişul este comun, adăpostind cele două porţi. În alte cazuri acoperişul urmăreşte îndeaproape grinda de sus, astfel, la poarta mică înregistrându-se un oarecare decalaj. În funcţie de numărul de scurgeri sunt acoperişuri în două sau în patru „ape”.Ca materiale utilizate sau destinaţie sunt  „porţi acoperite cu şindrilă din lemn de brad, tei, gorun, salcie şi…de fag, da’ se sparge mai greu şi în partea de sus cu ciocârlani”, porţi acoperite cu ţiglă, porţi cu porumbar sau porţi cu pod, unde până toamna târziu se păstrau poame sau struguri.
Diversitatea structurilor şi formelor este o probă a adaptabilităţii de care a dat dovadă meşterul popular şi a resurselor sale ingenioase. Influenţa spiritualităţii complexe se manifestă la rândul său printr-o ornamentică abundentă, deloc întâmplătoare şi prin păstrarea unui sistem de practici rituale cu caracter apotropaic. Încă de la ridicare, poarta „era sfinţită cu busuioc şi apă mare… se punea şi prosop”. Permanenta preocupare pentru înfrumuseţarea  porţilor ne indică atenţia de care se bucură, dar în timp aceasta a putu constitui un punct de plecare pentru marcarea stării sociale. Varietatea formelor, succesiunea lor aleatorie, astfel încât să nu existe două construcţii la fel sunt atributul priceperii şi imaginaţiei meşterului popular cât şi al complicatelor aspecte sociale: „le făceam cum spuneau ei!”.
Poarta reprezenta nu doar o limită a spaţiilor deosebite calitativ, ci este mai mult o punte, un prag de trecere între sacru şi profan, fără a asocia profanul cu irealul. Uliţa satului este spaţiul deschis, e a tuturor şi a nimănui, răscrucea, cu precădere este locul specific desfăşurării maleficului. Spaţiul domestic este protejat de influenţa externă, nocivă. În curte şi în casă, elemente creştine sau din vechiul fond acţionează laolaltă cu aceiaşi calitate: crucea, icoana, pristolnicul, busuiocul, agheasma, tămâia, şarpele casei, cocoşul sunt menite a îndepărta orice ar putea dăuna bunăstării familiei. Împodobirea porţii nu este aşadar întâmplătoare, nu are numai caracter estetic. Valoarea simbolică este primordială. De aceea ornamentica porţilor este preluată în mare parte din aceea a bisericilor: funia, dintele de lup. În acelaşi timp nu lipsesc reprezentările zoomorfe: şarpele, botul de cal (stilizat), păunul (ca simbol solar), etc… De altfel, motivele vieţii abundă atât pe stâlpi cât şi pe poarta propriu-zisă fiind realizate prin incizii (crestături) sau decupare. Soarele sub forma rozetei sau vârtejului (soarele în mişcare), bradul sau crucea sunt „semne ale sănătăţii, ale creştinătăţii”. Caracterul apotropaic al porţii, în ansamblul său, este susţinut de respectarea unor practici cu valenţe magice: cu o zi înainte de Sf. Gheorghe, „de năprior se pune frunză de fag la porţi şi pătul, să meargă bine”, la Rusalii se punea tei, la Florii ramuri de salcie, şarpele casei nu era bine  să-l omori, că-ţi murea vreo vită sau ţi se îmbolnăvea cineva din familie etc…