Amintirile învățătorului erou Petre P. Popeangă din Războiul României Mari(I)

Loading

Un  mare dascăl gorjean, un publicist cunoscut și apreciat al perioadei interbelice, Petre P. Popeangă(1892-1970), se va remarca în anii Primului Război Mondial. Petre Popeangă a absolvit Școala Normală din Craiova(1909-1913) și Școala Militară de Ofițeri în Rezervă de la Turnu-Severin(1915). A participat pe frontul de la Jiu la comanda plutonului 2, compania 13 din Regimentul Gorj nr 18. Învățătorul din Lelești s-a distins pe câmpul de  luptă, a pierdut ochiul drept pe front, a fost rănit la picior și a supraviețuit tifosului exantematic pe frontal din Moldova. Revenit la viața civilă, a slujit pe consătenii săi din Lelești cărora le-a învățat feciorii carte, a fost un publicist remarcabil în perioada interbelică, președinte al Federației Gorj a Băncilor Populare dar și revizor și inspector școlar(fotografie I.D. Isac-”Zile de zbucium și de glorie”, 1933)

Petre P. Popeangă a lăsat urmașilor, deocamdată doar în manuscris, o serie de mărturii finalizate la 4 iunie 1963 și intitulate ”Amintiri din viața mea”. Fiind vorba de un veritabil document istoric, săptămânalul ”Vertical” a publicat deja o serie de pasaje relevante. Reproducem în cele ce urmează câteva dintre notațiile referitoare la participarea autorului la luptele Primul Război Mondial, manuscris inedit pus la dispoziția noastră de domnul Adrian Tudor-Drăghici, viceprimarul municipiului Târgu-Jiu.

Botezul focului

”…Să revenim pe front, la Petroșani. În dimineața zilei de 22 august(1916-N.R.) ne-am înapoiat la vâlceaua de unde supraveghiam această poziție, care era flancul stâng al trupelor noastre. În Lupeni erau două companii din batalionul 3 al Regimentului 58 Infanterie, care, de fapt, și cucerise acest oraș.

În dimineața zilei de 25 august am primit ordin să înaintăm spre masivul Oboroca, unde era retranșat un batalion sau poate mai mult, de unguri, într-o poziție extrem de greu de cucerit prin față. La această luptă au participat și cele două companii ale Regimentului 58 Infanterie din Lupeni.

Prima zi în care am primit botezul focului, compania noastră având câțiva răniți din plutonul I, sublocotenent Persache. Plutonul meu a luptat alături de plutonul sublocotenent Vasile Gelep, din compania IX, Regiment 58 Infanterie, colegul meu dela gimnaziu, ajuns mai târziu general și subsecretar la Ministerul de Interne. De aci nu ne-am mai văzut, până târziu după război, eu peste câteva zile fiind rănit, iar el, pe Valea Oltului, căzând prizonier la germani. Tot aci, la Oboroca, am întâlnit și pe prietenul meu, învățătorul Constantin Brâncuș, tot sublocotenent în compania II din Regimentul 58 Infanterie.

Atacând de front poziția, seara ne-am retras fără succes, spre Lupeni, primind ordin să atacăm prin învăluire, pe aripa ei dreaptă, de front rămânând a fi atacată de un batalion din Regimentul 1 vânători. Noaptea am dormit la Lupeni, ajungând pe la 12, iar dimineața continuând marșul spre poziția indicată. Am ajuns noaptea târziu-26-27 august-până aproape de poziția inamicului, care, tot într-un punct foarte bine ales, ”Coasta Laturii”, apăra admirabil spatele unității  de la Oboroca. Am fost însărcinat cu formarea postului unic, spre a apăra batalionul, care s-a putut odihni, fiindcă toată ziua mărșăluise, pe niște munți greu de urcat, descoperiți și pe o căldură înăbușitoare. Era așa de aproape poziția inamicului, că i-auzeam vorbind și făcând lucrări de sapă. A doua zi, 28 august, s-a început lupta, de cum s-au ivit zorii. Eu am fost dat cu plutonul susținere artileriei: erau două tunuri de munte, care cooperau cu batalionul nostru, astfel că n-am intrat propriu-zis în luptă, putându-ne astfel odihni, de vegherea lăsată în postul unic. Lupta a fost grea și a ținut aproape toată ziua(…) . Spre seară, după un atac dârz din față, poziția a fost luată, printr-o învăluire de flanc, operată cu plutonul său de sublocotent Căpățână Nicolae. Inamicul s-a retras, în debandadă, parte spre Oboroca, parte spre Vârful Băii, lăsând în mâna noastră o captură de arme, muniții, hrană, câteva sute de pâini și 300 oi, parcul lor de aprovizionare.

Ne-am instalat pe poziția lor, schimbând taluzul spre Oboroca și trimițând patrule în direcția aceasta. Distanța ce ne despărțea cred că era 5-6 km, în depărtare de 2-3 km se vedeau soldați în retragere. Ni s-a poruncit că stăm pe loc. O urmărire a inamicului, în debandada retragerii sale, ne-ar fi adus ceva succes. Aceiași incapacitate și frică de răspundere a maiorului nostru. Am muncit 3-4 zile de inacțiune: greșeala de comandament a gen. Muică, care a și fost înlocuit pentru aceasta prin generalul Dragalina. Muică a fost judecat și scos din cadrele active ale armatei. În timpul nostru de inacțiune, germanii au putut aduce trupe și artilerie grea, aviație și s-au întărit pe pantele Vârful Băii, în fața noastră; același lucru pe defileul Merișor. Până acuma luptasem numai cu ungurii, de acum se ia contactul cu armata germană.

Oboroca căzuse și ea în mâna vânătorilor noștrii. Dacă continuam înaintarea , coboram pe Valea Streiului, puneam stăpânire pe gara Banul Mare și făceam  joncțiune cu trupele care înaintau prin defileul Merișor, ieșind în câmpia Hațegului și nedând putință germanilor a aduce trupe și artilerie grea. Cele 3-4 zile de inacțiune ne-au costat scump  și s-au soldat cu prima noatră retragere.

În ziua de 31 august și 1 septembrie, batalionul nostru se afla pe Dealul Sec, o poziție care domina, vâlceaua Balul Mare; în stânga poziției noastre se afla Vârful Băii, un pisc înalt, care domina toată împrejurimea și pe care se  retrăseseră germanii, urcând acolo artilerie ușoară; iar cu cea grea trăgea din gara Barul Mare. În fața germanilor, la poalele Vârfului Băii se afla batalionul III din Regimentul 58 Infanterie; între Vârful Băii și Dealul Sec era o vale prăpăstioasă, imposibil de trecut. Toată ziua de 1 septembrie am fost bombardați pe Dealul Sec și din Banul Mare ți din Vârful Băii, iar batalionul III din 58, în încercarea de a ataca poziția românească, fusese respins cu pierderi mari.

În după amiaza zilei de 1 septembrie, nemai putând suporta bombardamentul, ne-am retras în vechea poziție la ”Coasta Laturii”, iar a doua zi, în zorii zilei de 2 septembrie, am primit ordin să întărim batalionul III din 58 Infanterie și să atacăm din nou, de front, Vârful Băii.

Focul viu al mitralierelor și bombardamentul artileriei inamice, s-au dovedit imediat superioare nouă, care eram două batalioane oameni, cu 4 mitraliere și 2 tunuri de munte; totuși atacul nostru, început la 8 dimineața, a ținut până la ora 16, când nemai putându-se rezista, a început retragerea. În acea zi a căzut împușcat mortal prin cap, învățătorul Țucă Marin, sublocotenent în Compania 10 din 58 Infanterie. A fost rănit căpitanul Sima Popescu, comandant Compania II din 58 Infanterie și eu, comandantul Companiei a 13-a, batalion 4, Regimentul 18 Infanterie”(Va urma)