Ieri după-amiază, m-am bucurat de vizita unui fost elev, actualmente student la o Facultate de Inginerie în anul III. După ce am depănat mai multe amintiri din anii de şcoală, despre profesori şi foşti elevi, inevitabil, am ajuns a disputa despre facultate, profesie şi viitor. M-a bucurat nespus modul optimist de a percepe viaţa, specific unui tânăr de 22 de ani, dar, mai ales, unuia care ştie ce vrea să facă, cu atît mai mult cu cât străbatem aceste vremuri tulburi, când mulţi dintre noi şi-au pierdut busola. Mi-a vorbit melancolic despre colegii lui de grupă care au abandonat facultatea (nu mai puţin de jumătate), cu regret despre oportunităţile de angajare în ţară, dar plin de încredere în posibilitatea continuării studiilor în străinătate şi în eventualele avantaje datorate unei integrări pe piaţa muncii mai rapide după finalizarea acestora.
Astfel, am aflat că doar în acest an statul român pune la dispoziţia tinerilor, pentru continuarea studiilor în străinătate, nu mai puţin de 800 de burse, la care se mai adaugă un număr semnificativ oferit de statele Uniunii Europe, SUA, Japonia, prin intermediul ambasadelor acestora în România. Procesul este pe cât de simplu, pe atât de serios şi debutează cu depunerea unui dosar la una din facultăţile vizate, unde, în funcţie de studiile şi activităţile realizate până în acel moment, poţi fi sau nu acceptat. După primirea acceptului, poţi opta pentru o bursă oferită de şcoală sau de statul respectiv, sau una oferită de statul român. În ambele situaţii, primirea acceptului implică obţinerea unor certificate lingvistice, care se obţin anevoie şi doar în urma unor examene serioase.
În acelaşi timp, un proces care, în mod normal, în străinătate se desfăşoară într-un timp destul de lung, debutând cândva în februarie, este redus la maxim două săptămâni în universităţile din România. Astfel, proaspăt absolvenţii de liceu, în goana lor de a prinde un loc bugetat, acceptă orice ofertă, ajungându-se în situaţii hilare, când absolvenţi de filologie sau arte, pentru care disciplina matematică se numeşte, de fapt, aritmetică, devin studenţi la inginerie, matematică sau fizică. Nu trebuie să ne mai mire sau să ne mânie faptul că ţara noastră este una „fruntaşă”, la nivel european, în ceea ce priveşte rata abandonului şi a eşecului şcolar.
Fiecare naţie are specificul şi tradiţiile ei impregnate adânc în propria conştiinţă, în secole şi milenii de frământări. Şi asta e bine. În schimb, dacă vrem să ne înţelegem pe noi, ca popor ce nu mai doreşte să repete greşelile trecutului, trebuie să învăţăm din ce-a fost, dar, dacă vrem o altfel de viaţă, privirea trebuie să scruteze viitorul.
Iată un motiv suficient ca să lăsăm polemicile şi discuţiile sterile ce ne despart şi, utilizând „modelele” din alte state europene alături de care visăm să ne integrăm, să alegem acea variantă care va asigura „altceva” – reale oportunităţi pentru absolvenţii noştri.
Ne bucurăm cu toţii când auzim de câte un român care, ajuns în vest, devine foarte apreciat şi ocupă o poziţie importantă, dar uităm de mult prea numeroşii absolvenţi de liceu sau de facultate care, odată ajunşi acolo, devin şomeri, sau, în cel mai fericit caz, muncitori necalificaţi. De când am intrat în UE, asigurăm cu oarece mândrie naivă toate muncile agricole şi necalificate din Spania până în Germania şi din Ungaria până în Irlanda. Nu mă înţelegeţi greşit, cred în muncă şi în valenţele pozitive ale acesteia, dar poate că acum e timpul să ne dorim altceva.