Ziua naţională este întotdeauna un prilej de bucurie al întregii suflări româneşti, dar şi un motiv serios de raportare la trecut, pentru a îndrăzni construcţia viitorului.
1 decembrie 1918 se constituie drept un moment de vârf al istoriei noastre naţionale, căci dorinţa de unitatea reprezintă o sinteză a vieţii milenare româneşti, fiind un element fundamental al acesteia. Naţiunea se regăsea, în sfârşit, după atâtea secole, reunită în propriul cadrul politico-statal. S-au întruchipat în acea zi de rezonanţă în istoria românilor – 1 decembrie – năzuinţele şi idealurile generaţiilor care au luptat ca Mare Adunare Naţională de la Alba Iulia să poată avea loc. S-au regăsit în oraşul martiriului lui Horea şi Avram Iancu, în cetatea în care păşise Mihai Viteazul, primul voievod al Ţărilor Române Unite, ideile forţă care au stat şi stau la baza României moderne, alimentate de spiritul european, al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii.
Pregătirea desăvârşirii statului naţional a început odată cu unirea Principatelor. Recunoscut şi garantat de marile puteri europene, tânărul stat român, născut la 24 ianuarie 1859, a fost temelia pe care s-a consolidat demnitatea naţională şi care a stimulat speranţele românilor aflaţi sub dominaţie străină şi supuşi discriminărilor pe criterii de apartenenţă etnică. Problema naţională şi idealul României Mari au putut deveni, astfel, o adevărată axă a politicii româneşti timp de câteva decenii la rând, tinerii români fiind educaţi în spiritul acestui ideal. Pentru împlinirea lui şi numai pentru aceasta, România a intrat în 1916 în război. Nicolae Titulescu a sintetizat în cuvinte memorabile această decizie, spunând că: “România nu-şi putea prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi, mai ales, peste limitele demnităţii sale.” Cu încrederea neclintită a fiecărui combatant român în victoria reîntregirii, poporul român a arătat atunci lumii că nedreptăţile pe care le îndurase veacuri întregi îi dădea dreptul să spere şi să îndrăznească totul.
La încheierea războiului, prin destrămarea imperiului austro-ungar, în 1918, conştiinţa naţională românească se elibera din chingile unei organizări sociale de tip imperialist.
Consiliul Naţional Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, proclamă hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se uni cu patria mamă.
Vestea Unirii a fost celebrată în fiecare cămin ca o sărbătoare a neamului. Aşa se explică proporţiile grandioase ale Adunării Naţionale de la Alba Iulia şi faptul că în plan internaţional ea a fost receptată, în mor corect, ca o veritabilă consultare populară. Momentul desfăşurării ei rămâne pentru eternitate ziua în care aspiraţiile nenumăratelor generaţii jertfite pe altarul unionist s-au împlinit, iar România şi-a croit calea spre viitor.
Memoria timpului consemnează alături de valul imens de emoţie şi credinţă într-o singură patrie, faptul că întemeierea statului român modern şi unitar s-a făcut prin voinţa neamului, susţinută necondiţionat de opinia publică internaţională.
Astăzi, mai mult ca oricând, principiul unităţii naţionale poate fi înţeles şi însuşit din perspectivă democratică. În primul rând, trebuie înţeles că democraţia are drept condiţie de bază unitatea naţională. Este însă absolut necesar ca doctrina naţională şi conştiinţa unităţii să fie puse în slujba reformelor şi nu folosite împotriva lor. Să ne dorim deci ca aniversarea împlinirii idealului naţional şi rememorarea semnificaţiilor de 1 decembrie 1918 să fie imboldul pentru depăşirea dificultăţilor prin care trecem, fundamentul acţiunilor politice, atât de necesare pentru ca România să intre în anul 2012, aşa cum merită: mândră ca o naţiune care, în sfârşit, şi-a găsit drumul spre democraţie şi prosperitate.
La mulţi ani, România!