Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Special » Viaţa de dincolo de gratii

Viaţa de dincolo de gratii

Submitted by on 1 December 2010articol citit de 2,821 ori | No Comment

Orice ziarist e tentat să afle ce e greu de aflat, să intre acolo unde e greu de intrat şi, bineînţeles, să aibă exclusivitate pe subiect. Una dintre dorinţele mele era să fac un reportaj în penitenciar, să văd cum trăiesc persoanele private de libertate, să stau de vorbă cu ele, să încerc să înţeleg ce simt şi cum (sau dacă) reuşeşte regimul de detenţie să le aducă pe calea cea bună.

Viaţa tihnită a unor oameni, întreruptă de un moment de rătăcire

Viaţa tihnită a unor oameni, întreruptă de un moment de rătăcire

Acum, trebuie să recunosc faptul că nu am primit aprobare să intru chiar în toate ungherele penitenciarului, adică  am avut interdicţie pentru camerele de detenţie, bai şi bucatarie, dar n-am comentat, pentru că mi se pare normal să le respect intimitatea celor care, pentru o perioadă din viaţa lor, trebuie să stea acolo. Bineînţeles că mulţi mă vor înjura, pentru ca vor spune: „Ce să-ţi povestesc! Ăştia au mai multă grijă de cei care încalcă legea, în timp ce oamenii cinstiţi mor de foame.” Problema, însă, nu se pune aşa. În întreaga lume, persoanelor private de libertate li se acorda o atenţie deosebită, pentru ca, prin programele ce le sunt destinate, să îşi schimbe comportamentul şi mentalitatea, după care să fie reintegrate în societate.

Un proiect de reintegrare
Dovadă că Europa investeşte în persoanele private de libertate, pentru a le reda societăţii, este şi proiectul „Persoanele private de libertate, în slujba protecţiei mediului înconjurător, pentru creşterea atractivităţii  şi a competitivităţii teritoriilor”, finanţat de Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, în care Penitenciarul Târgu Jiu este partener principal, pentru că de aici a pornit ideea proiectului. În cadrul acestuia, se urmăreşte implicarea comunitaţii în reabilitarea socială a persoanelor private de libertate şi găsirea unor  soluţii pentru reintegrarea postdetenţie. Iar eu am ales să mă alătur grupului de deţinuţi implicaţi în acest proiect, tocmai penru că fac parte din cei care par hotărâţi să se schimbe şi să nu mai ajungă vreodată în închisoare.

Voluntarii din penitenciar
Dar, haideţi să vedem cu ce-şi “omoară” timpul persoanele private de libertate şi cum reacţionează ele la intenţia societăţii de a încerca să le reintegreze. Pentru asta, am petrecut o zi alături de ele, am asistat la activităţile ce se desfăşoară în comunitate, în care participă ca voluntari la lucrări edilitare în localităţile partenere în proiect, ba chiar am reuşit să vorbesc cu trei dintre băieţi, care şi-au dat acordul. De la începutul începutului, vreau să precizez că nu am luat în discuţie faptele pentru care ei se află în penitenciar, ori dacă se consideră sau nu vinovaţi. Am vorbit despre familie, despre viaţa din penitenciar şi despre viitorul pe care şi-l doresc. Ei sunt Cosmin, Gabi şi Dan şi mi-au declarat că au acceptat să participle, ca voluntari, în cadrul proiectului, pentru că asta îi ajută mai mult decât doar faptul că li se acordă zile de reducere din pedeapsă, să se reintegreze în societate.

Deţinuţii implicaţi în acţiuni de voluntariat, la Alimpeşti, la finalul unei zile de muncă

Deţinuţii implicaţi în acţiuni de voluntariat, la Alimpeşti, la finalul unei zile de muncă

Cosmin: “Nici vorbă să mai ajung pe aici”
Cosmin e din Târgu Jiu, are 32 de ani, a fost căsătorit şi are o fetiţă. Îl vizitează familia, fosta soţie cu fetiţa, dar şi actuala prietenă. A lucrat ca barman- ospărtar şi ca recepţioner. Nu ştie ce va face, exact, când va ieşi, dar e hotărât să-şi caute de lucru şi să-şi întemeieze o nouă familie. El mi-a mărturisit că timpul trece greu în închisoare şi că faptul că participă la proiecte şi programe organizate acolo îl ajută să suporte mai uşor detenţia: “Vreau să particip la aceste proiecte, mai ales la cele în care suntem scoşi în comunitate, pentru că îi face şi pe oameni să ne accepte mai uşor, iar nouă ne dă încredere în noi că putem trece de acest prag, pentru ca societatea să nu ne respingă la ieşirea din închisoare. Ne ajută şi psihologii penitenciarului. De câte ori solicităm, putem merge la birou, la domnul sau doamna psiholog şi să le spunem ce probleme avem.”Cosmin spune că cel mai greu trec zilele de week-end: “Când nu mergem la muncă, sau la programe, timpul trece greu. Ne trezim dimineaţa, la 6, luăm micul dejun, după care, la 7.30, vin supraveghetorii şi fac apelul. Adică ne numără. Aşa prevede siguranţa locului de detenţie. Pe urmă, mergem la club, mai ieşim la terenul de sport, avem sală de forţă. Mai mergem pe la colegii din alte camere, pentru că pe timpul zilei toate uşile sunt deschise. Dăm telefon acasă, că avem dreptul la un sfert de oră pe zi, cu bani, e adevărat.  Noi suntem în regim semideschis, aşa că putem să mergem unde vrem, în incinta închisorii. Adică avem acces la club, la terenul de sport, la sala de forţă, la magazinul din incinta penitenciarului şi la celelalte camere. Mîncarea e bună, n-au fost niciodată probleme. Dar timpul trece greu. Abia aştept să scap o dată şi, cu siguranţă, nu voi mai ajunge niciodată aici.”

Gabi: “Sunt artist de penitenciar”
Gabi e din Bucureşti, are 28 de ani, nu e însurat şi nu mai are nici prietenă, pentru că s-a despărţit de ea, după cum povesteşte, cu puţin timp înainte de a fi închis. Îl vizitează părinţii şi fraţii, deşi e mai departe de casă, dar spune că el a fost cel care a cerut să-şi ispăşească pedeapsa la Penitenciarul Târgu Jiu, pentru că aflase că aici e mult mai bine ca în alte părţi, pentru că ar fi mai multe programe în care se poate implica. Cum îi place să picteze şi se află la a doua pedeapsă cu privare de libertate, trecând în acest fel prin mai multe penitenciare, a început să organizeze expoziţii: “Pictez ulei pe pânză şi ulei pe lemn. Am mai stat şi pe lângă un pictor, dar, în general, am învăţat singur să pictez. Îmi place să studiez- sunt autodidact. Iar lucrările pe care le-am făcut le-am expus pe la penitenciarele la care am fost şi am avut mare success.”Cât despre viitor, Gabi îl vede luminous. Adică e convins că nu va mai ajunge în penitenciar, deşi, cu siguranţă, aşa gândea şi când a ieşit după prima pedeapsă şi vrea să-şi deshidă un studio de tatuaje în MALL: “Fac şi tatuaje şi din asta vreau să fac o afacere. Am, déjà, ceva aparatură, dar trebuie să-mi mai cumpăr. Cred că cu 10.000 de euro, cu care o să mă ajute familia, cumpăr tot ce trebuie şi plătesc şi prima lună de chirie, că vreu într-un loc mai deosebit, de exemplu într-un mall.”

Dan:“Am fost închis pentru droguri”
Dan e tot din Bucureşti, ca şi Gabi şi, la fel ca el, a cerut să-şi ispăşească pedeapsa la Penitenciarul Târgu Jiu. De vizitat îl vizitează familia, compusă din mamă şi soră. Sora vine rar, pentru că s-a mutat de cinci ani în Anglia. Dan nu are prietenă şi nu a fost însurat. Are 32 de ani. A fost singurul care mi-a povestit, deschis, până la urmă, de ce a ajuns în penitenciar. El spune că a fost condamnat, de două ori, pentru consum de droguri şi mi-a mărturisit că la Penitenciarul din Târgu Jiu se simte cel mai bine, nu e marginalizat şi i se permite să participle la activităţi: “Aici e altceva. Ne scoate la activităţi, chiar şi în comunitate. Ori, pentru noi, consumatorii de droguri, e mare lucru. În alte penitenciare nici vorbă de aşa ceva. Am jucat şi într-o piesă de teatru, cu elevii de la liceul de artă şi cu regizor- un actor de la teatru, domnul Alex. Eu eram subcomisar de poliţie. Unul bun, nu corupt. Şi n-am simţit din partea nimănui că se fereşte sau se teme de mine.” Cât despre droguri, Dan crede că a scăpat de ele şi că nu va mai cădea pradă acestui viciu: “Acum m-am maturizat, văd altfel problema. În primul rând m-am dezvăţat, nu mai simt nevoia să consum şi  nici tentaţiei nu-i voi mai cădea pradă, pentru că nu mai vreau să-mi  irosesc viaţa în închisoare. Vreau să plec afară la muncă, pentru că ştiu două limbi străine, engleză şi germană şi am mai lucrat în străinătate. Vreau să-mi ajut mama…”. Dan are un reproş la adresa României, pentru că legislaţia nu îi ajută pe consumatorii de droguri, ba chiar îi afundă mai rău: “În Austria, dacă furi o pâine faci câteva zile de puşcărie. Dacă, însă, consumi droguri nu faci nici o zi. Acolo sunt programe în care te bagă, în centre special, ca să scapi de viciu. Aici te bagă în închisoare. Te împinge mai jos. “

În loc de concluzii
Penitenciarul e un loc cu gratii, cu garduri înalte de sarmă înghimpată, unde, cu siguranţă, nimeni nu ar vrea să ajungă. Şi, totuşi, se întâmplă. Şi, cu siguranţă, nimănui nu-i e uşor, o dată ajuns acolo. Iar se vor găsi mulţi care să mă acuze că iau partea unor oameni care au greşit faţă de societate, unii mai grav, alţii mai puţin grav, dar trebuie spus că, cu siguranţă, există mulţi infractori periculoşi în libertate şi mulţi oameni nevinovaţi, sau aproape nevinovaţi, în penitenciar. Iar noi, societatea, suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu viaţa lor. Şi, la rândul nostru, putem greşi faţă de ei. Cel mai grav este, însă, dacă ei, cei de dincolo de gratii, au făcut rău cu bună ştiinţă. La fel de grav e dacă  noi, societatea, prin reprezentanţii noştri, ne folosim de rolul demiurgic pe care-l avem în faţa lor şi îi pedepsim, pe unii dintre ei, pentru fapte pe care nu le-au comis.

Comments are closed.