În primele decenii ale comunismului românesc, în Gorj au apărut mai multe publicații cum ar fi LIBERTATEA GORJULUI-foaie de informație și luptă socialistă a Partidului Social-Democrat din Gorj care a apărut cu intermitențe până în 1949, GORJUL LIBER-organ al Comitetului Raional PMR și Comitetului Provizoriu Județean (1950-1955) și STEAGUL NOSTRU, organ al Comitetului Raional PMR și al Sfatului Popular raional (1949-1959 și 1964-1968). Leonte Răutu obişnuia să spună că presa trebuia “să demonstreze necontenit acţiunile duşmanului de clasă”.
În anii 1949-1950, liderul comunist Leonte Răutu a trasat nenumărate sarcini presei comuniste. Potrivit acestuia, gazetele aveau datoria: „să reprezinte în toată bogăţia lor realizările noastre“; „să ducă o luptă aprigă împotriva ideologiei duşmănoase“; „să lupte pentru a face pe cititor să iubească pacea“; „să înfăţişeze experienţa sovietică în construcţia aparatului de stat, organizarea vieţii economice, viaţa de partid, viaţa sindicală, viaţa obştească“. Începând cu 1950, Leonte Răutu le-a impus gazetarilor să răspundă personal pentru articolele redactate. Începând din februarie 1950, nici un material nu mai putea fi predat la tipografie fără semnătura şefului de secţie şi a secretarului de redacţie. Fiecare articol trebuia să aibă la plecarea din redacţie semnătura corectorului, a cenzorului şi a redactorului de serviciu care a dat bunul de tipar. La tipografie, articolele erau preluate tot pe semnătură. Exemplarul tipărit al ziarului trebuia citit de un „cap limpede“, care semna pe ziar „bun de difuzat“. Toate aceste materiale trebuiau păstrate timp de trei luni în redacţii.
Lupta cu “exploatatorii”
În numărul 220 al săptămânalului STEAGUL NOSTRU, apărut duminică, 19 aprilie 1953, aflăm că trebuie “Să fie lichidate lipsurile dela mina Rovinari”. În materialul cu numele menţionat, putem citi că “Sunt însă şi unele întreprinderi unde elanul muncitorilor este stăvilit de serioase deficienţe în producţie care se datoresc în cea mai mare măsură slabei gospodăriri din partea conducerilor respective şi a strecurării unor elemente duşmănoase în cadrul lor.
Aşa de pildă, printre aceste întreprinderi se numără şi mina de lignit Rovinari din cadrul întreprinderii “30 Noiembrie” unde deşi muncitorii au făcut numeroase propuneri pentru îmbunătăţirea procesului de producţie, ele n-au fost luate în seamă de către conducere şi de către conducătorul tehnic al minei.
Atitudinea conducătorului tehnic al minei, Drosescu Gheorghe, fiul fostului patron al minei Schela, este de neîngăduit. Pretizându-se atotcunoscător al procesului de producţie, acesta nu ţine seama de propunerile muncitorilor mineri. La această mină se observă foarte mult şi lipsa de control şi iniţiativă din partea conducerii întreprinderii „30 Noiembrie” şi în special a tovarăşului Rădulescu Constantin. Astfel, deşi silozul de cărbuni este construit nou din lipsă de îngrijire se găseşte în stare de dărâmare. Din lipsă de preocupare a conducerii întreprinderii „30 Noiembrie” şi a conductorului tehnic al minei , o parte din galeriile minei nu sunt bine întreţinute, fapt care împiedică desfăşurarea procesului de producţie în bune condiţiuni.”
„Din munca şi lupta minerilor de la Schela”
Acelaşi ziar, STEAGUL NOSTRU, arăta şi “faţa pozitivă” a conducătorilor comunişti. Minerii de la Schela “în adâncul minei, ei nu precupeţesc eforturile ştiind că orice tonă de cărbune obţinută în plus peste plan, înseamnă o contribuţie de seamă la întărirea patriei noastre dragi. În fruntea întrecerii se află echipele de mineri conduse de Ciulavu Gheorghe şi Vlădoiu Grigore. Echipele lor au chemat la întrecere şi celelalte echipe de mineri sub lozinca: “cât mai mult cărbune peste plan, nicio echipă sub normă spre a obţine cel mai înalt vârf de producţie.”
