Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Gorjul » O meserie aproape uitată în rudărie: lingurarii, pe cale de dispariţie

O meserie aproape uitată în rudărie: lingurarii, pe cale de dispariţie

Submitted by on 8 September 2009articol citit de 4,761 ori | No Comment

Orice femeie are în bucătărie măcar o lingură de lemn, cu care mestecă în mâncare, ca să nu zgârie fundul oalei. Cine crede, însă, că lingurarii au, astfel, de lucru şi o duc bine, se înşeală. Am plecat în căutarea lor şi am constatat, cu surprindere, că aceştia sunt pe cale de dispariţie, ca, de altfel şi olarii, ţesătoarele şi toţi ceilalţi meşteşugari, cu toate că din mâinile lor măiestre ies adevărate bijuterii, apreciate de cunoscători ca fiind adevărate opere de artă. Sau, poate, tocmai de aceea…

Obiectele cioplite de meşteri, se găsesc din ce în ce mai greu

Obiectele cioplite de meşteri, se găsesc din ce în ce mai greu

Imediat cum ajungi la Peştera Muierilor, la Baia de Fier, dacă apuci pe drumul de ţară ce se face la dreapta, spre piciorul muntelui, intri în Rudărie, aşa cum e cunoscut satul în care trăieşte o comunitate de rudari. Am mers la Toma Mărunţelu, cu vorbă de la un lider rom, să caut rudari care fac linguri, fuse, roţi, mobilier tradiţional şi tot ce se mai făcea cândva din lemn ca obiect casnic, iar acum e folosit pentru decoraţiuni rustice. Omul, care se ocupă cu făcutul de mangal (cărbune pentru grătar) şi are o cârciumă destul de cochetă pentru acea zonă, chiar la intrarea în sat, m-a poftit să iau loc în terasă, pe o bancă de lemn şi la o masă aşişderea, făcute din scânduri şi bârne de lemn, chiar de oamenii din sat. El mi-a spus răspicat că din tot satul de rudari, dacă mai sunt 3-4 care ştiu să lucreze lemnul: „Bătrânii mai lucrează, vreo câţiva. Ăilalţi fac mangal, că-i mai rentabil, sau se duc în pădure după ciuperci. Suntem un cătun sărac de rudari, dar nimeni nu iese la drumul mare să fure sau să dea în cap la oameni. Ne vedem de treaba noastră.”

Muncă neplătită
Însoţită de gazda mea, am plecat prin sat, acolo de unde vin lingurile de lemn pe care gospodinele le cumpără să mestece în oală. Pe Gheorghe Bleoanţă, un rudar bătrân, de 73 de ani, l-am găsit cioplind chiar o lingură, iar în jurul său erau tot felul de obiecte din lemn. Până şi o ladă încrustată cu motive populare, cum mai vedem câte una aruncată  prin podul bunicii, îngăurită de molii şi înnegrită de timp. Tare m-am bucurat, crezând că am găsit tradiţia populară păstrată din tată-n fiu, la ea acasă. Mi-a trecut, însă, elanul, în câteva momente. Bătrânul s-a apucat să-mi povestească cum că are şase copii şi nepoţi de nu le ştie numărul, dar nici unul n-a vrut să-nveţe să facă linguri: „Eu fac de toate. Da. Şi roată de lemn vă fac, vă fac şi caru cu totu, da numa cu arvună, că dacă nu mai veniţi s-o luaţi, eu n-am cui s-o mai dau. Acu fac nişte linguri pentru unu din Horezu (şi-mi arată un bilet mototolit, în care e comanda de linguri, câteva, mari, mijlocii şi mici). Da din copii şi nepoţi nu vrea nici unu să lucreze.” Încerc degeaba să-l conving pe fiul lui, Nicolae, care bate cu ciocanul într-o tablă, după un şopru, că e bine să păstreze tradiţia şi să ducă mai departe meşteşugul tatălui său. Chiar şi când bătrânul îl cheamă să stea de vorbă cu mine, bărbatul, care arată îmbătrânit, deşi aflu că are doar 45 de ani, îşi continuă treaba, nu-şi ridică nici măcar privirea şi strigă la taică-său: „Ce să vin bă? Nu m-apuc de linguri, că-i muncă neplătită.”

Făcături „de Horezu”
Aşa am aflat că comanda bătrânului, de la Horezu, e o raritate, pentru că majoritatea  obiectelor vândute turiştilor ce opresc acolo sunt făcute în fabrici. Profitând de renumele ceramicii şi a cocoşului de Horezu, recunoscut drept un brand în întreaga ţară, localnicii (puţini fiind olari autentici) şi-au întins tarabe la drum şi vând tot felul de suveniruri multitudinii de turişti care opresc aici. Aceştia nu duc acasă, însă, ceramică de Horezu, cum cred, ci farfurii şi obiecte de lut, lemn şi alte materiale tradiţionale, produse industrial, cine ştie unde. Astfel, tehnologia face să scadă foarte mult preţul produselor, încât lingurarii, olarii şi ceilalţi meşteşugari au slabe şanse să concureze cu comercianţii care se aprovizionează din fabrici, asta pentru că fac produse autentice, care costă mai mult. Şi atunci, au două soluţii: ori să ţină preţul real şi să aştepte cunoscători ale valorilor tradiţionale care să cumpere produsele lor, ori să lase la preţ ca să se alinieze pieţei şi atunci ajungem la vorba lui Nicolae Bleoanţă, că e o muncă neplătită.

Comments are closed.