Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » O istorie a Gorjului nu se poate scrie fără ţigani

O istorie a Gorjului nu se poate scrie fără ţigani

Submitted by on 11 August 2010articol citit de 4,673 ori | One Comment

Reveniţi în atenţia publicului larg de regulă prin evenimente mai puţin fericite ca cele din Franţa, ţiganii (rromii) au o istorie pe cât de interesantă pe atât de îngemănată cu meleagurile româneşti. Fie că sunt lăeţi, căldărari, pieptănari, zlătari, ursari, spoitori, geambaşi, lăutari, clopotari, ţiganii de pe meleagurile noastre vieţuiesc aici de peste şase secole făcând parte din trecutul acestor locuri. Prima atestare a ţiganilor printre români s-a făcut în Gorj la finele secolului al XIV-lea. Sunt multe documente care menţionează prezenţa acestora în Gorj în decursul secolelor următoare.

Tiganii din Gorj au avut diverse îndeletniciri, inclusiv aceea de lăutari

Tiganii din Gorj au avut diverse îndeletniciri, inclusiv aceea de lăutari

În începutul acestui material o să lămurim de ce folosim sintagma de “ţigani” şi nu cea de “rromi”,  aşa cum cere legislaţia în vigoare. Ca istoric înclin spre prima variantă deoarece apare în documentele istorice încă din secolul al XIII-lea. Potrivit istoriografiei, această denumire a fost folosită în exclusivitate până în 1933. Prima lucrare dedicată ţiganilor o datorăm unui român, Mihail Kogălniceanu, cel care a elaborat-o şi tipărit-o la Berlin în 1837. Abia în perioada interbelică avem preocupări documentare importante pe această temă ale lui  Constantin I.Popp Şerboianu, cel care a iniţiat şi prima “Asociaţie Generală a Ţiganilor din România”(1933), Ioan Chelcea-“Ţiganii din România”(1944) şi George Potra-“Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România” (1939).

Ţiganii în istoria Gorjului
Prima atestare documentară a ţiganilor în România datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi este făcută în Gorj. Istoricul gorjean Alexandru Ştefulescu menţiona acum mai bine de un secol un document din 1385 prin care domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruia Mânăstirii Tismana “40 de sălaşe de ţigani”. Interesant că secole de-a rândul Mânăstirea Tismana va fi totdeauna amintită cu posesiunile sale de ţigani. O altă menţiune din Oltenia o avem trei ani mai târziu când domnitorul Mircea cel Bătrân dăruia ctitoriei sale, mânăstirea Cozia, “300 de sălaşe de ţigani”. Începând cu secolul al XV-lea, domnul ţării, mânăstirile şi boierii aveau “robi ţigani” pe care îi găsim menţionaţi în documente. Tot din secolul amintit avem atestări ale ţiganilor şi în celelalte provincii româneşti, bunăoară cei amintiţi în Transilvania între 1390 şi 1406 fiind sub stăpânirea unui boier Costea, dar în Ţara Făgăraşului, pământ al domnitorului muntean.
Revenind la spaţiul Gorjului, reţinem un document din 9 martie 1502. Este vorba de hrisovul prin care Radu Voievod(Radu cel Mare), domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea jupânului Radu şi fratelui său Petru asupra mai multor sate şi sălaşe de ţigani. Printre aşezările menţionate cu acest prilej reţinem Polovragi, Racoviţa, Turburea, Băleşti, Bârseşti ş.a. şi sălaşele de ţigani de la Strâmbătăţi şi Negoeşti.
Peste doar câţiva ani, la 13 iunie 1567, reţinem porunca prin care Petru Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea lui Dan din Stejarul asupra unui sălaş de ţigani. Domnitorul Mihnea prin hrisovul din 23 mai 1583 confirmă lui Mareş din Strâmba achiziţia unui ţigan de la Barbul al Bengăi.
Următoarele atestări le avem din vremea lui Mihai Viteazul. În 1595, Mihai Viteazul confirma lui Stoica Râioşanul, al doilea logofăt, şi jupânesei sale Dochia cumpărăturile unor ţigani.De asemenea, în aceeaşi perioadă, doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, dăruia pe acelaşi Stoica Râioşanul cu un ţigan “pentru credincioasa şi dreapta slujbă cu care a slujit Domniei Noastre în ţară străină…”. Continuând memoria documentelor, Alexandru Ştefulescu amintea un document din 24 aprilie 1618 dat de domnitorul Alexandru Iliaş prin care se confirmau lui Udrea Postelnicul din Roşia mai multe achiziţii de ţigani.
Din 1644 datează un document al lui Matei Basarab care confirmă jupânesei Anca a stolnicului Frăţilă din Rovinari mai multe cumpărături de ţigani „şi iar să fie jup. Ancăi o ţigancă anume Stanca fata lui Ianoşi ţiganul pentru că o au cumpărat Frăţilă stolnicul, bărbatul jup. Ancăi de la Cioacă Comisul…drept 4000 aspri gata…”Mai amintim aici şi documentul din 11 ianuarie 1651 prin care Nicolae şi Negoiţă din Răscăiaţi iau 2 copii de ţigan de la Filip din Baia de Fier la împărţirea moşiei şi ţigăniei Drăgoeştilor cu condiţiune să-i dea în schimb moşie pe preţul copiilor.

Starea ţiganilor şi eliberarea lor
Timp de câteva secole, ţiganii din Ţările Române au fost ţinuţi în stare de robie. Aşa cum subliniam numărul trecut în cazul clăcaşilor, au existat mai multe momente care au pregătit dezrobirea ţiganilor. Amintim aici cele mai importante momente care datează din anul 1714, când domnitorul Nicolae Mavrocordat a desfiinţat, în Moldova, dăjdiile şi din 1766, când domnitorul Moldovei Grigore III Ghica a emis o anaforă pentru eliberarea robilor. În aceeaşi perioadă, în Ţara Românească, Constantin Mavrocordat, tot printr-o anaforă domnească, acordă dreptul de a nu mai fi despărţiţi robii (copiii de părinţi ori soţii între ei).
Dezrobirea ţiganilor s-a făcut în preajma Revoluţiei de la 1848. În Ţara Românească a fost adoptată întâia lege, promulgată de domnitorul Gheorghe Bibescu la data de 22 martie 1843, ce privea „desfiinţarea dajnicilor de sub administraţia Vorniciei temniţelor şi trecerea lor sub administraţia ocârmuirilor de judeţe”, prin care se ştergea robia unei număr mic  de ţigani.
În Moldova, legea  a fost adoptată, la data de 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihai Gr. Sturdza, legea privind „regularisirea ţiganilor mitropoliei, a episcopiilor şi mănăstirilor în deobşte” – ceea ce făcea ca robii „mănăstireşti” („duhovniceşti”) ce aparţineau aşezămintelor monastice şi bisericii să fie liberi – şi, de asemenea, legea prin care robii „domneşti”, ai Statului – nomazi ori sedentari – deveneau şi ei liberi.
În Ţara Românească se procedează la fel, la data de 11 februarie 1847,  în vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, prin adoptarea legii de emancipare a robilor ce aparţineau aşezămintelor publice, bisericilor, mănăstirilor, episcopiilor, mitropoliei.
Aceste legi, cât şi art. 14 din Proclamaţia Revoluţiei din Ţara Românească de la 11 iunie 1848 (ce prevedea dezrobirea prin despăgubire a ţiganilor), articol  neaplicat, nu rezolvau însă pe de-a-ntregul problema emancipării, deoarece mulţi robi, cei “boiereşti” (“particulari”) rămâneau în continuare în stare de sclavie.
Prin urmare, în Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghica se adresa, la data de 28 noiembrie (10 decembrie) 1855, Sfatului Administrativ pentru a sublinia necesitatea eradicării robiei ţiganilor, propunând elaborarea unui proiect de lege în acest scop. Legea – ce avea la bază proiectul conceput de Mihail Kogălniceanu şi Petre Mavrogheni – a fost votată la data de 10 (22)  decembrie) 1855 de către Divanul Obştesc ca „legiuire pentru desfiinţarea sclăviei, regularea despăgubirei şi trecerea emancipaţilor la dare”.
În Ţara Românească, în mod similar, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei a promulgat, la 8 (20) februarie 1856, „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti”.

One Comment »

  • alex says:

    adevarat, azi am dat peste un taran crescut la coada vacii din gorj cu un polo albastru, cu nr de gorj, tiganu vroia sa aplice legea pumnului, cum l-a crescut ma-sa, curva satului dar si-a adus aminte ca e in bucuresti si ca nu are prieteni sa sune, cum am inceput sa dau niste telefoane in timp ce ma injura de mama, cum s-a linistit