Complexul Energetic Oltenia, practic singura capacitate industrială a Gorjului în economia reală, trece prin cele mai grele momente de la apariția în actuala structură, petrecută în vara anului 2012. Cu un management căruia nu-i poate fi reproșată performanța, CEO se duce la vale în fiecare lună, singura soluție de supraviețuire fiind-după părerea specialiștilor-o entitate energetică mult mai suplă cu mai puțin de 10 000 de salariați. E greu să faci însă o asemenea reducere de personal și de capacitate energetică într-un timp scurt și mai ales într-o zonă unde oamenii nu au efectiv ce face grație conducerilor ”competente” din ultimul sfert de veac. Poate că Ceaușescu dacă ar fi trăit și s-ar fi confruntat cu o asemenea situație ar fi găsit și o soluție, urmașii săi nu vor sau nu pot să facă mai mult.
Din nefericire, dacă ”mixul” energetic nu va deveni o realitate, CEO va deveni istorie mai devreme sau mai târziu. ”Viitorul” unei asemenea companii poate fi unul de 3-5 ani și să știți că nu vorbește pesimistul. De ce este condamnată industria minieră din România, de ce organismele financiare internaționale țin cu tot dinadinsul ca CEO să dispară din peisajul economic autohton, de ce organismele Comisiei Europene nu ne acceptă ”mixul” care se întâlnește în alte state, sunt doar întrebări fără răspuns până în prezent. Există interese enorme ca mineritul și energia pe cărbune să nu își mai revină în țara noastră, pe la alții o duce bine-mersi. Apropo, se vorbea de o colaborare cu industria poloneză de profil, acum nimeni nu ne mai spune nimic, la fel și de contractul cu chinezii de la Rovinari. Sunt tot atâtea semne că nimic nu se mai poate face în Gorj.
Au fost două momente în ultimii ani când măcar s-a încercat și altceva decât să asistăm nepăsători la reducerea producției pe seama lipsei de comenzi. Vă mai aduceți aminte de exportul de energie electrică din Gorj pus la punct de Ionel Manțog? Dar de contractul controversat cu sârbii pentru cărbune? Ambele aduceau bani pentru energia din Gorj, mai mulți sau mai puțini, dar oamenii aveau de lucru. Ambele inițiative s-au prăbușit în urma unor campanii media dar atenție, organele de anchetă care ”au sărit” în ajutor nu au găsit nimic. Industria minieră este pe marginea prăpastiei și nimănui nu pare să îi pese cu adevărat, politicienii vin și pleacă iar noii rămânem doar cu reducerile de personal și de capacități energetice.
