Nu gândeam că voi avea curajul să-l tutuiesc, cum se spune, pe marele poet al României Adrian Păunescu. Fac asta, însă, dintr-un mare respect şi pentru că aşa se numeşte una dintre poeziile sale. Poezie pe care am cântat-o şi eu, alături de valuri de gorjeni, care ne buluceam la Sala Sporturilor sau pe stadion, să respirăm un pic de libertate. Nici nu vreau să aud vorbele acelor indivizi care îl ponegresc. Ei vorbesc acum şi-l acuză că era omul de casă al lui Ceauşescu. Câţi dintre cei care deschid gura, însă, împotriva sa, ar fi fost în stare, atunci, să creeze şi să strige în gura mare: Dacă renunţi la luptă, n-ai ce să mai aştepţi/ Nimica nu se face-n poziţie de drepţi”. Şi, să nu uităm, de asemenea, că ceea ce cântam noi, la Cenaclu, îndemnaţi de poetul Adrian Păunescu pe stadioane, acel vechi cântec ostăşesc „Deşteaptă-te române”, a devenit imnul României după ce Ceauşescu a fost răsturnat de la putere. Versurile lui Andrei Mureşan, scrise în epoca Revoluţiei de la 1848, au fost readuse pe buzele românilor de Adrian Păunescu şi erau cântate din rărunchi,tocmai pentru că toţi, când le cântam, le dedicam, în gând, Ceuşeştilor, cărora li se potriveau de minune: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/
În care te-adânciră barbarii de tirani!”
Îmi amintesc cu câtă teamă mergeam la Cenaclu, cu toţii. Nu ne venea să credem ce vorbe se spuneau acolo, în plină dictatură. Eram îngroziţi de idea că tiranii ar putea să se supere instantaneu şi să ne aresteze pe toţi, în frunte cu Păunescu. La fel de impresionant era faptul că Adrian Păunescu promova democraţia, pentru că accepta să primească bileţele din public şi, mai mult, le citea cu voce tare. La un moment dat, îmi amintesc faptul că s-a supărat pe un spectator, dar tot a găsit cuvinte să-i răspundă. Îmi amintesc exact vorbele lui: “Cineva mă întreabă: “Ce diferenţă e între tine şi un porc?” Diferenţa e… că eu mă găsesc!” Da… Nu se găsea carne de porc. Iar el, care era mai durduliu din fire, acesta fiind singurul motiv, cu siguranţă, pentru care acel imbecil i-a adresat o astfel de întrebare, a exprimat atunci o durere a românilor. Că nu găsea carne în galantare. Şi, totodată, ne-a spus, nouă, tuturor, prin vorbele sale, că trebuie să fim fericiţi că-l avem, în asemenea vremuri de restrişte, când nu ne puteam permite să vorbim decât pe la colţuri despre nemulţumirile noastre, pentru că ne temeam să nu fim arestaţi.
La fel, îmi amintesc cum ţinea Adrian Păunescu în mână mulţimea. Avea o voce tunătoare, o privire tăioasă, o minte ascuţită, un vers care ajungea la inima noastră şi un curaj nemaipomenit pe care reuşea să ni-l insufle şi nouă. Adică, aveam curajul să repetăm după Adrian Păunescu în gura mare şi în prezenţa organelor de represiune ceea ce n-am fi avut curajul să spunem decât în şoaptă pe stradă. Să ne mai amintim că în acei ani noi, românii, ascultam cu pătura-n cap şi cu sonorul dat la minim Europa Liberă şi Vocea Americii, de teamă să nu audă vecinul şi să ne toarne la Securitate. Aşa că să nu mai aud pe nimeni că ni-l ponegreşte pe poetul şi pe omul care ne-a dat speranţă. Să tăceţi toţi cei care aveaţi mai mult de 10 ani în 89 şi aveţi tupeul să daţi în el…. Lăsaţi-ni-l în pace! La adio tu, poete!
