Participarea României la Primul Război Mondial a avut un obiectiv asumat de întreaga țară: Marea Unire. Aceasta s-a realizat în 1918, dar pentru asta s-au jertfit în jur de 1.000.000 de români pe front sau în spatele acestuia. Dacă până acum ne-am concentrat atenția spre Gorjul sub ocupație, abordăm acum și situația eroilor acestor meleaguri, foarte mulți după cum ne spun monumentele pe care le găsim în tot județul, care au luptat pentru țară și uneori au plătit cu viața sau au fost răniți.
Pentru gorjeni, un moment special al Războiului de Reîntregire Națională a fost confruntarea de la Podul Jiului din toamna anului 1916. Constantin Kirițescu a descris plastic această bătălie în lucrarea ”Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918”, vol. I:„În timpul luptei, pe la amiază, o coloană inamică, în forţă de o companie şi jumătate, cu mitraliere, reuşeşte să se strecoare printre grupul nostru central şi detaşamentul din stânga şi ajunge în marginea de vest a oraşului, la podul de fier al Jiului. Vestea se răspândeşte cu iuţeala fulgerului în oraş. O revoltă şi o însufleţire extraordinară cuprinse pe locuitorii mândrului orăşel. «-La pod, la pod, să nu lăsăm pe nemţi să intre în oraş!», strigau toţi din toate părţile. În cea mai mare grabă se organiză apărarea podului cu concursul unui comisar de poliţie, care adunase şi el câţiva sergenţi de oraş şi cu o companie de 150 miliţieni. La această mână de apărători bătrâiori şi greoi se lipiră de bună voie o seamă de locuitori, târgoveţi şi ţărani, înarmaţi cu pe ce puseseră mâna. Printre ei, femei şi copii. Cu un entuziasm de nedescris, «trupa» de apărare a Târgu Jiului luă poziţia în spatele digului de pe malul râului, lângă grădina publică a oraşului. Coloana de bavarezi încercă să intre pe pod, dar fu primită cu salve de focuri. Încercările repetate ale duşmanului nu reuşiră;voinicii apărători îl ţineau în respect pe celălalt mal. Patru copii cercetaşi elevi ai gimnaziului local luau parte inimoasă la luptă. Femei curajoase îngrijeau pe răniţi chiar lângă linia de luptă şi cărau muniţii luptătorilor. Printre ele se distingea prin curajul şi înflăcărarea ei o tânără infirmieră, Ecaterina Teodoroiu, care mai târziu va câştiga, prin moartea ei eroică, dreptul de a rămâne în istorie cu numele de «eroina de la Jiu»”.
Regăsim un astfel de episod-controversat din perspectiva participării directe a Ecaterinei Teodoroiu-în revista ”România în timpul războiului 1916-1918” din 1919, o mărturie a colonelului Nicolae Teodorescu citată de revista ”Historia”:„Însufleţiţi de patriotism, dornici să-şi apere oraşul, ameninţat de duşmanul ce apăruse la porţile lui, câţiva miliţieni strânşi în grabă, în urma alarmei date, au pornit în marş forţat spre pod, urmaţi de patru cercetaşi, între care şi o fată, Ecaterina Teodoroiu, un grup de ţărănci şi câţiva bărbaţi, înarmaţi fiecare cu ce au putu găsi la îndemână. … Cei patru cercetaşi în strigăte de Ura! trăgeau şi ei neîncetat. Bravele femei care stăteau acum în linia de foc aduceau muniţiile şi pansau pe răniţi”.
Ecaterina Teodoroiu, ”eroina de la Jiu”
Personalitate legendară, Ecaterina Teodoroiu a devenit eroina exemplară a poporului român în urma participării la Primul Război Mondial și jerfei sale supreme pe frontul din Moldova. Dacă participarea sa la confruntarea de la Podul Jiului nu apare în toate mărturiile vremii, alte episoade descrise de presa vremii, în documente de arhivă sau memorii ne fac săă realizăm dimensiunile unei personalități de anvergură națională.
Numită ”eroina de la Jiu” sau ”Jeanne d Arc a românilor”, Cătălina a avut un destin excepțional într-o lume confruntată cu împrejurări mai puțin obișnuite. Astfel, la sfârșitul lunii octombrie 1916, o găsim pe front pentru a-i duce hrană fratelui său Nicolae, sergent în Regimentul 18 Gorj. Din luna noiembrie 1916, după moartea fratelui în urma exploziei unui obuz, eroina va fi primită ca voluntară în Compania a VIII-a comandată de locotenentul Gheorghe Gheorghițoiu. Iată cum povestește acele momente eroice din viața ei chiar Ecaterina Teodoroiu, în memoriile încredințate ziaristului N. Rădulescu-Marador și reproduse de prestigioasa revistă ”Historia”: ”Rămasă singură pe lume, am jurat să mă răzbun şi m-am rugat să fiu înrolată chiar în compania fratelui meu. Plec pe front, de data aceasta ca soldat, şi în ziua de 10 octombrie 1916 primesc botezul de sânge, dar avântul răzbunării m-a făcut să pierd prevederea şi sunt luată prizonier. Escortată de un soldat german care mi-a luat arma am fost trimisă… unde?, nu ştiu. În cale mi-aduc aminte că am încă revolverul;două gloanţe în capul santinelei mi-au redat libertatea. Îmi iau arma şi fug pe poteci dosnice înspre ai noştri. Sunt văzută însă la un luminiş şi-o ploaie de gloanţe răpăie în urma mea, rănindu-mă la piciorul drept. Nu simt nimic;libertatea îmi dă aripi. Fug înainte şi la două noaptea sunt între ai mei, cărora le descriu poziţia inamică. Vor să mă bage în spital, dar nu primesc şi plec în luptă cu un bandaj sumar. Iau parte la un atac de baionetă şi cu toată greutatea armei avântul îmi dă putere să ucid trei inamici. Sunt mulţumită! La Bărbăteşti, o bombă de 305 îmi fracturează tibia şi coapsa stângă, aşa că în timpul retragerii am fost tot în spital. Acuma sunt bine, sunt sublocotenent şi plec din nou să caut glonţul pe care va scrie glorie sau… moarte pentru ţară”.
Din păcate, gloanțele parcă o căutau pe tânăra din Vădenii Gorjului. În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind evacuată la Bucureşti şi ulterior la Spitalul „Regele Ferdinand” din Iaşi. Cu prilejul vizitei M.S. Regina Maria, aceasta a recompensat-o cu 400 lei lunar, acordându-i totodată gradul de sublocotenent onorific, pentru a-i conferi autoritate în faţa trupei.Regele a decorat pe eroină cu Medalia «Virtutea Militară» de aur şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentul 43/59 Infanterie, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului.
În acele vremuri tulburi, ca în întreaga sa istorie, România avea nevoie de eroi pentru făurirea visului de veacuri al românilor, unirea tuturor românilor sub o singură conducere. Ecaterina Teodoroiu nu a mai trăit să vadă acele momente, a murit pe frontul din Moldova în august 1917 în fruntea plutonului său, dar contribuția sa a fost foarte importantă, la fel cu a sutelor de mii de români morți pentru același vis. În 1921 trupul său a fost readus la Tg-Jiu și înmormântat cu onoruri militare.(Va urma)
