Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Gheorghe Magheru, protectorul oraşului Târgu-Jiu (VI)

Gheorghe Magheru, protectorul oraşului Târgu-Jiu (VI)

Submitted by on 21 April 2010articol citit de 1,812 ori | No Comment

Continuăm şi în acest număr serialul dedicat familiei Magheru şi locului ocupat de aceasta în istoria Gorjului. În mai multe episoade veţi putea afla lucruri mai puţin cunoscute despre trecutul acestei familii şi despre averea materială din judeţul Gorj. Printre aceste informaţii vă oferim şi date inedite din arhivele gorjene sau regionale dar şi din presa vremii sau cea contemporană. Sperăm ca cititorii noştri să aprecieze cum se cuvine acest demers şi chiar să ne trimită impresii sau informaţii care să ne fie de ajutor în completarea imaginii despre cea mai importantă familie din istoria acestor meleaguri. În acest număr aflăm despre bătălia de la Şişeşti, unde turcii au fost blocaţi de eroismul viitorului general. Gorjeanul se va remarca şi în bătălia de la Băileşti, judeţul Dolj.

Încă din tinereţe şi până la anii senectuţii, Gheorghe Magheru a fost un slujitor al intereselor oraşului Târgu Jiu

La începutul toamnei lui 1828, Gheorghe Magheru se afla într-o situaţie dificilă ca urmare a contraofensivei otomane în Oltenia. În calitate de comandant de panduri al unei importante zone din Oltenia, mai exact tot nordul acestei provincii, Gheorghe Magheru s-a trezit în faţă cu câteva mii de turci pe care trebuia să îi înfrunte cu 300 de panduri. Va fi ajutat de căpitanii Ion Solomon şi Panaiot Fochiano, totalul trupelor române fiind de până în 1000 de soldaţi. Eroismul lui Gheorghe Magheru a fost determinant după cum o să vedem. A fost o întreagă dispută pentru identificarea locului bătăliei deoarece mai există un sat Şişeşti şi în judeţul Mehedinţi.

Bătălia de la Şişeşti-Vădeni
Desfăşurată la începutul lunii septembrie 1828, bătălia de la Şişeşti va marca începutul unei înfruntări de mai mulţi ani între Ion Solomon, căpitan de panduri căruia i se va încredinţa comanda „ca unuia mai bâtrân”, şi Gheorghe Magheru, cel care se va remarca şi cu acest prilej.
Ion Solomon a declanşat un atac frontal care nu avea nici o şansă ca urmare a inegalităţii efectivelor dintre cele două armate. Mai mult, planul lui Gheorghe Magheru de a da un atac prin surprindere era anulat. Fuga lui Ion Solomon de pe câmpul de luptă l-a pus într-o serioasă dificultate pe căpitanul sârb care probabil ar fi fost răpus cu toată trupa sa dacă nu ar fi intervenit Gheorghe Magheru şi pandurii săi. Atacul prin surprindere a lui Gheorghe Magheru i-a despresurat pe sârbi şi ei s-au putut retrage. Căpitanul sârb i-a mulţumit lui Magheru pentru că i-a salvat viaţa şi a avut o înfruntare cu Ion Solomon, pe care a vrut să îl omoare. Episodul este amintit mulţi ani mai târziu în „Gazeta de Transilvania”.

O confruntare de trei decenii
Între Gheorghe Magheru şi Ion Solomon a izbucnit un conflict care nu s-a terminat decât prin moartea combatanţilor(Solomon în 1865). Deşi eroismul lui Magheru a fost răsplătit de ruşi cu Ordinul „Sf. Ana”, clasa a IV-a, în grad de cavaler şi cu o sabie de onoare, felicitat de autorităţile române (Divanul Ţării Româneşti şi Caimăcămia Craiovei), va părăsi rândurile primei armate naţionale din epoca modernă ce număra trei regimente de infanterie şi 6 escadroane de cavalerie. Gheorghe Magheru ar fi trebuit să facă parte din regimentul cu sediul la Craiova condus de Ion Solomon. Magheru a considerat total inacceptabilă situaţia de fi subordonat lui Ion Solomon şi va părăsi armata până la momentul Revoluţiei paşoptiste. Foarte interesant, Marea Vornicie din Ţara Românească considera în 1832 că doar Constantin Ghica, Scarlat Ghica, Iancu Pashale şi Gheorghe Magheru aveau dreptul să poarte medalii pentru participarea lor la războiul din 1828-1829.
Conflictul va reizbucni pe timpul Revoluţiei de la 1848. Dacă Gheorghe Magheru va fi unul dintre stâlpii taberei revoluţionare, Ion Solomon-comandant al polcului III(regimentului) cu sediul în Bucureşti-va fi unul din capii contrarevoluţiei. Va fi chiar un moment în care cei doi se vor confrunta faţă în faţă. Complotul contrarevoluţionar din 19 iunie 1848 va fi dejucat atât de intervenţia populaţiei Bucureştilor dar şi de eroismul lui Gheorghe Magheru. În momentul arestării guvernului revoluţionar, cei prezenţi povestesc că Solomon a acordat o atenţie specială lui Gheorghe Magheru. Nu doar că acesta nu s-a predat, dar s-a baricadat într-o încăpere cu doi dintre soldaţii săi aşteptând atacul. Paul Cernovodeanu aminteşte acest episod în „Pe urmele Magherilor”, citând aici amintirile maiorului Lăcusteanu, unul dintre complotişti, care spune că Solomon „se smucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi păstra o veche rancună”. Complotul a fost dejucat iar Solomon s-a retras în cazarmă cu soldaţii săi. Solomon a riscat la un moment să fie linşat de populaţia revoltată dar a scăpat cu exilul.

Gheorghe Magheru, căpitan general al trupelor revoluţionare
Cu mai mulţi contrarevoluţionari aflaţi în exil la hotarele Olteniei, inclusiv coloneii Odobescu şi Solomon la Mehadia, Gheorghe Magheru va deveni „general căpitan al oştirilor neregulate” şi va forma o armată revoluţionară la Râmnicu Vâlcea. Aşa cum se prevedea în Decretul 123 al guvernului provizoriu, armata nepermanentă condusă de Magheru, a cărei tabără a fost fixată la Troian, va fi alcătuită doar din dorobanţi şi panduri voluntari. Soldaţii vor fi strânşi din judeţele Olteniei, inclusiv din Gorj. Din păcate, cunoaştem faptul că generalul gorjean a trebuit să abandoneze tabăra de la Râureni şi să plece în exil mai întâi în Transilvania şi apoi în Occident. Umbra lui Ion Solomon avea să îl urmărească şi în Transilvania. Va reveni din exil abia în 1857.

Povestea calului lui Solomon
Duşmănia dintre Ion Solomon şi Gheorghe Magheru dăinuia şi după două decenii. Caimacamul Cantacuzino, aflat la conducerea ţării după Revoluţie, va adresa autorităţilor austriece o reclamaţie a colonelului Ion Solomon care spunea că generalul gorjean i-ar fi înstrăinat în timpul revoluţiei un armăsar al său, valorând 500 galbeni olandezi, şi pretinzând fie restituirea calului fie a sumei. Doar că era vorba de o calomnie, Magheru putând dovedi cu documente(scrisori) că respectivul cal îi fusese dăruit. Într-o scrisoare trimisă generalului Pfersmann în noiembrie 1848, Gheorghe Magheru avea să spună despre acest episod: „n-aş fi refuzat niciodată de a da înapoi acest cal, dacă n-aşi fi voit să învăţ pe omul acesta că nu poate cineva pe plac a ataca onoarea oricui măcar. Opresc dar cu dreptul acest cal, cu reserva de a face mai în urmă plângerile mele în contra acestui atentat la reputaţia mea…”

În Parlamentul unificării
După cum se ştie, în Muntenia şi Moldova în 1857 s-au desfăşurat Adunări Ad-Hoc cu rolul de a consulta pe români dacă doresc sau nu unirea. Lucrările acestora s-au desfăşurat în toamna anului 1857. Abia întorşi în ţară, Gheorghe Magheru-va candida pentru proprietarii mari, Christian Tell va candida în numele proprietarilor mici iar Ghiţă Magheru din partea orăşenilor. Doar primii doi vor ajunge în Adunarea Ad-Hoc, Gheorghe Magheru victorie în faţa serdarului Zamfir Broşteanu şi Christian Tell fără contracandidat, Ghiţă Magheru fiind învins de Barbu Gănescu.

Comments are closed.