Gheorghe Găvănescu, gorjeanul care s-a opus Anei Pauker (III)

Loading

Sublocotenentul Gheorghe Găvănescu, veteran al războiului antisovietic, a rămas șase ani în lagărele sovietice pentru că a refuzat să facă parte din Divizia ”Tudor Vladimirescu”, proiect al Anei Pauker pus în practică printre prizonierii români. Gheorghe Găvănescu a slujit în calitate de adjutant în batalioanele I și III din Regimentul 18 Gorj, structură decimată pe frontul rusesc. Amintirile sale din război au văzut lumina tiparului în anul 1999 sub titlul ”La Stalingradul roșu ne-am bătut până la ultimul cartuș”.

Pentru eroii din Găvănești a fost ridicat în anii 80 un monument pe locul unde altădată se purtau horele
Pentru eroii din Găvănești a fost ridicat în anii 80 un monument pe locul unde altădată se purtau horele

Încheiem serialul dedicat lui Gheorghe Găvănescu cu alte informații despre importantul veteran al războiului antisovietic. Născut la 23 mai 1919, în satul Găvănești, Gheorghe Găvănescu a fost toată viața profesor de matematică. Această carieră didactică a fost întreruptă pentru mai mulți ani de Al Doilea Război Mondial, eroul acestor rânduri fiind luat prizonier pe front și făcând circa șase ani de lagăr sovietic.
Gheorghe Găvănescu a participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord dar și a Crimeei la Kerci, Fendosia, Sevastopol, Balachova și chiar la Stalingrad. A fost luat prizonier la Stalingrad împreună cu tot regimentul. A rămas șase ani în lagăr, mult după semnarea păcii, pentru că a refuzat să se alăture Diviziei ”Tudor Vladimirescu” constituită de Ana Pauker pentru a lupta împotriva românilor. Din nefericire, Divizia constituită în URSS și care a însemnat un factor de sovietizare, a marcat și sfârșitul Regimentului 18 Gorj, această unitate fiind decimată pe frontul rusesc.

A refuzat trădarea
În amintirile sale date publicității, Gheorghe Găvănescu povestește și episodul refuzului ofertei de a face parte din Divizia ”Tudor Vladimirescu”: ”Tică Șandru și Virgil Manta sunt doi sublocotenenți din Regimentul 36 artilerie Târgu-Jiu cu care am colaborat în toate luptele purtate pe front timp de 14 luni( Odessa, Sevastopol, Kerci, Stalingrad etc.). Ambii sunt gorjeni și ne cunoșteam dinainte de război. Făcuseră parte din divizionul de artilerie comandat de maiorul Smirnov care ne acordase un extraordinar sprijin în luptele de la Stalingrad.
Mi se destăinuie că după plecarea mea din lagărul de centru, ei s-au hotărât și s-au înscris în divizie. Vestea m-a întristat. Breșa în rândul gorjenilor se produsese. Menținerea funcțiilor de fochiști la baia lagărului îi determinase să facă acest lucru împreună cu șeful lor, căpitanul Păsat. Nu-mi venea să cred că acești doi ofițeri, care cu tunurile lor obținuseră victorie după victorie până la nenorocita întâmplare de la Stalingrad, acum se hotărâseră să-și îndrepte țevile tunurilor în direcția opusă.
(…) Prizonieratul este un calvar. Va dura, poate, multă vreme. Nu se știe dacă voi supraviețui, dar gândul că voi fi pus în postura de a trage cu pușca în frații noștri români care se vor afla pe Nistru apărându-și glia, mă oprește să fac acest gest.
Ne-am despărțit și nu ne-am mai revăzut până după repatrierea mea în anul 1948.Fuseseră răsplătiți de către cei pe care îi ajutaseră să ajungă la putere, cu grade de colonei și în curând cu grade de generali.”

În lagărul de la Oranki
Foarte mulți dintre prizonierii gorjeni pe frontul rusesc au trecut prin lagărul de la Oranki. Aici au avut de înfruntat un regim foarte dur. Dar iată ce își amintește Gheorghe Găvănescu: ” …Dimineața un ceai de plante, la prânz o supă de mei și o casă de mei(un fel de mămăligă) însoțite de 600 grame de pâine, care era un fel de aluat fiert din nu știu ce fel de făină  care dacă o strângeam în palmă rămânea un cocoloș de mărimea unui ou de rață. Starea de slăbire în care ajunsesem ne adusese în situația că abia ne puteam deplasa. Uneori, cu greu ne puteam recunoaște unul pe altul. Când ne dezbrăcam să ne spălăm la baie, ne uitam unul la altul și constatam că fiecare are în fața sa niște schelete învelite cu piele printre ale căror coaste se vedea inima zvâcnind. Șoldurile prezentau răni sau în cel mai fericit caz, erau bătătorite din cauza presiunii mai mari exercitată asupra acestor părți ale corpurilor de către scândurile pe care dormeau.
(…) Psihoza foamei și teama de moarte din cauza ei îi cuprinsese pe toți. Vai de cei care erau fumători și care nu se puteau abține de la acest nenorocit obicei. Renunțau chiar și la ultima bucățică de pâine sau la porția de mâncare așa slabă cum era în schimbul unei țigări de mahorcă introdusă în lagăr, cine știe cum, de către paznicii ruși prin intermediul privilegiaților cu care aveau relații de bunăvoință.
Printre acești înfometați și slăbiți în ultimul grad eram și eu dar răbdam, răbdam și răbdam. Răbdarea este și ea un act de voință, act pe care reușisem să mi-l impun încă din primele zile de captivitate. Dar într-una din serile de iarnă ale lunii martie 1943, foamea a biruit răbdarea.
Slăbit în așa hal, după lăsarea nopții, m-am ridicat din pat dintre camarazii mei și am pornit împleticindu-mi picioarele către subsolul mânăstirii din curtea lagărului de unde observasem că se scoteau cartofi pentru bucătărie. Ușa subsolului rămânea neîncuiată în timpul nopții. M-am convins mai târziu că nu se încuia întrucât pe aceeași ușă erau introduse cadavrele în camera mortuară(morga).
Am pătruns în prima încăpere constatând prin pipăire că era goală. Era întuneric și frig. Îmbrăcămintea-mi era subțire. Am nimerit un gol într-un perete. Am pătruns prin acest gol în altă cameră care de asemenea era fără cartofi. De aici în alta și apoi într-alta până când într-una din ele am dat peste o grămadă de cadavre. Erau cadavrele celor care urmau să fie îngropate pe timpul nopții. Nu pot să descriu groaza ce m-a cuprins în acel moment precum și teama că nu voi mai nimeri drumul atât de întortocheat spre a ieși din aceste catacombe care îmi cuprinseseră întreaga ființă. Gândurile morții în asemenea condiții, au început să mă năpădească. Simțeam că inima, așa de slăbită cum era, svâcnea așa de tare încât ar fi vrut să sară afară din piept ori să se oprească pentru totdeauna. Am început să-mi regăsesc calea de întoarcere, dar cum părăseam o încăpere și intram în alta până la urmă tot în cea cu cadavrele nimeream.”(Gh. Găvănescu-lucr. cit., pag 97-98)