Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Şcoala » Câți ca noi?

Câți ca noi?

Submitted by on 21 June 2011articol citit de 1,207 ori | No Comment

Vă aduceţi aminte de editorialul din numărul trecut când vă relatam despre amicul meu care, în mai puţin de un an, a reuşit „performanţa” de a edita şi tipări nu mai puţin de 4 cărţi? Şi dacă da, vă aduceţi aminte că nu l-am judecat, ci l-am considerat un „adaptabil”, adică unul dintre noi care a înţeles mersul vremurilor şi care, pentru o pâine mai albă, a ales să caute soluţii? Asta chiar dacă soluţia găsită duce în derizoriu vechiul proverb românesc  “ai carte, ai parte“ căci, aşa cum se vede, nu ştii de ce fel de carte ai parte. Ei bine, nu mă aşteptam ca scurta mea istorisire să stârnească un vădit interes din partea publicului şi asta deşi subiectul era unul de mare actualitate, mai ales pentru noi, cei care lucrăm în învăţământul preuniversitar. Şi cu toate astea, numărul de vizualizări şi numărul de e-mailuri primite pe adresa de mail personală mă fac să cred că subiectul este unul foarte sensibil şi nu pe deplin explorat.  Vedeţi, în învăţământ, noi avem obiceiul să dăm vina pentru eşecul şcolar al elevilor noştri pe învăţător, dacă suntem profesor la gimnaziu, pe profesorii de gimnaziu, dacă suntem la liceu, şi pe profesorii de liceu, dacă suntem cadre didactice universitare, uitând de fiecare dată că întâi de toate suntem colegi şi că e cazul mai întâi să ne întrebăm ce am făcut noi pentru a remedia ceva  din deficienţele şi lipsurile acelui elev.
Până acum ceva timp, editarea cărţilor era doar la îndemâna cadrelor didactice universitare, spre care toţi cei din preuniversitar am privit cu jind, însă, odată cu explozia de edituri, ni s-a oferit ocazia şi nouă să intrăm în „clubul lor select”.  Dintotdeauna, toţi am privit către învăţământul universitar ca spre locul în care se dă ora exactă, locul de unde se ia „lumină”. Dintotdeauna, am considerat că cei adaptabili sunt în sistemul preuniversitar, în timp ce sistemul universitar a rămas oarecum nealterat. Dar asta până acum trei zile când unul dintre e-mailurile primite îmi relata câteva din realizările sistemului de învăţământ universitar. Astfel, ce aţi zice dacă aţi afla că printre noi trăiesc semeni de-ai noştri pe lângă a căror performanţe realizările unora ca Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Virgil Madgearu şi mulţi alţii par mai degrabă simple copilării? Ce aţi zice dacă  aţi afla că semeni ai noştri din sistemul universitar, necunoscuţi şi neştiuţi de nimeni, ar publica în 5 ani 45 de cărţi, adică în medie 9 cărţi pe an? E mult? Pentru ei, nu. Aşa că ce aţi zice dacă mai adăugăm vreo 70 de publicaţii ştiinţifice (e drept, în ţară şi nerecunoscute în străinătate), ceea ce înseamnă totusi 14 pe an? Astfel, dacă aduni timpul petrecut pentru documentare şi cercetare, pentru susţinerea lucrărilor şi pentru deplasări,  ajungi să te întrebi când mai au timp oamenii ăştia să se întâlnească şi cu studenţii? Or, până la urmă, nu ăsta e scopul actului educaţional? Nu asta se doreşte prin introducerea metodelor moderne şi a tehnologiilor în actul de predare-învăţare: facilitarea unei comunicări cât mai intense între profesor şi elev?! Oare de ce performanţa cadrelor didactice din orice nivel educaţional nu se apreciază pe baza rezultatelor elevilor şi a studenţilor, pe
Nu s-a ajuns astfel ca, prin tot felul de tertipuri, să încărcăm programa elevului realizând în felul acesta o formă de protecţie socială pentru profesori? Şi dacă da, atunci de ce ne mai mirăm că absolvenţii noştri de orice nivel au una dintre cele mai slabe rate de inserţie pe piaţa muncii şi că unităţile noastre de învăţământ au ajuns să asigure forţă de muncă necalificată pentru ţările vestice?!

Comments are closed.