Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Magazin » Cântec la Hobiţa

Cântec la Hobiţa

Submitted by on 11 May 2011articol citit de 1,182 ori | No Comment

Se rătăcise cocoşul la geam. Ce dimineaţă ‚naltă! Prin aerul crud al văii, vestitorul îi şoptise copilului că e vremea să plece. Sub mângâierea zorilor, pânza de rouă se lăsă cutreierată de pasul mioarelor. Încercând creştetul ierbii, ele puseră stăpânire pe împărăţia zăvoiului. Radu Nicolae rămăsese în pridvorul casei, cu ochii lipiţi de zariştea lumii. Micul păstor, vrednic urmaş al neamului său bine întemeiat în biografia satului, se pierdu undeva, pe răstoace, între încăierarea soarelui cu apa. Era o fire înaripată, Costel al lui Bejuică. Îi plăcea să meşterească întruna,să găsească el ceva cu care să intre în curgerea vremii.
De multe ori rămânea stană pe malul râului. Căuta în adâncimea crângurilor înalte. În dulceaţa grădinilor înecate în flori. În şoapta lungă a Bistriţei misterioase. În firul apei, mângâind umerii bolovanilor adormiţi în albie. În silueta păstrăvilor în zbor prin ferestrele curate ale vadurilor. Asculta mereu cântec de ape din cântecele de basm ale Bistriţei în care murmurau răstălmăciri din lupta cu vraja munţilor, cu încordarea mută a stâncilor învăluite de freamătul înalt şi blând al pădurilor zvelte.
În toiul zilei, copilul îşi scoase de la brâu briceagul. Din câteva crestături în salcia zăvoiului îşi meşteri un fluier. Apoi, cântecul umplu zăvoiul. Degetele subţiri şi mici prefăcute-n aripi, atingeau uşor ochiul lemnului. Cântecul cobora în vuietul râului horind aici, cu unda plină de vibraţii din tăcăitul pivelor, huruitul pietrelor de moară şi glasul ciopoarelor ieşite-n primăvară.
Ca o fărâmă de eternitate, cântecul lui rămase la Hobiţa. Altfel cum ar fi fost reascultat de sculptor, la o neaşteptată revenire acasă, când inegalabilul Constantin Brâncuşi a spus: ”Cât aş dori ca operele mele să fie şlefuite de mişcarea apelor. Ce forţă magică are natura!” Mulţi au încercat să fure ori să stingă acest cântec feciorelnic. Numai că, naşterea lui în chiar neastâmpărul unui zbor de vis l-a oprit în cerdacul din Hobiţa, în anotimpurile din zăvoiul Bistriţei, în viaţa şi opera marelui artist. Prin suferinţă şi statornicie, cântecul rămase aici, într-un sat de români din Hobiţa Gorjului, şi nu se pierdu aievea, peste arcadele goale ale lumii.
La Hobiţa, sacrul a rămas acasă. Într-un spaţiu în care nu se pătrunde decât cu sufletul. De aceea, spre zăvoi, se mai aude din când în când, cum copilul genial cucereşte eternitatea. Spre noi adie glasul încă firav al fluierului fermecat de sufletul lui. Se pare că Brâncuşi este acasă şi azi!…

Comments are closed.