Cu 65 de ani în urmă, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, fuseseră arestaţi mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi, la câteva ore se formase un guvern prezidat de generalul C. Sănătescu iar seara, la 22.30, se difuzase proclamaţia către ţară a regelui Mihai I prin care se anunţa ieşirea României din războiul alături de Germania şi alăturarea ei coaliţiei antihitleriste. Ştim deja din materiale anterioare că în dimineaţa zilei de 24 august(la orele 03.30) regele, împreună cu câţiva apropiaţi, părăseşte Bucureştiul pentru localitatea Dobriţa din judeţul nostru. Pentru că am văzut interesul cititorilor faţă de aceste momente de istorie, revenim asupra lor.
Există în ultimii ani o atenţie sporită acordată câtorva evenimente din istoria recentă, dintre acestea 23 august 1944, 6 martie 1945, 30 decembrie 1947, Conferinţa de pace de la Paris, 22 decembrie 1989 ocupă rolul principal. Unii istorici s-au grăbit să pună etichete facile despre evenimentele de acum 65 de ani şi să spună că actul de la 23 august 1944 a adus comunismul în România şi a fost o trădare a intereselor naţionale. Suporterii mareşalului Antonescu, foarte numeroşi prin martiriul său din 1946, nu trebuie să ignore faptul că România era atunci condamnată iar eroul român nu mai era acceptat ca partener de discuţie iar armata nu era o variantă de luat în seamă.
Paradoxurile istoriei
August 1944 a fost extrem de dificil pentru istoria naţională, deoarece lovitura de stat nu ne-a salvat ci doar a amânat instalarea regimului comunist ca în celelalte state comuniste ocupate de sovietici. Organizatorii lui 23 august 1944 au înlăturat o dictatură militară pentru ca doar în şase luni România să devină o dictatură militară sovietică. Cei implicaţi vor fi înlăturaţi apoi definitiv într-o perioadă de trei ani şi înlocuiţi de oamenii comuniştilor.
Lovitura de stat iniţial a fost prevăzută pentru 26 august 1944, la ora 13.00. Mareşalul şi Mihai Antonescu urmau să fie invitaţi la masă, după care în cadrul unei audienţe avea să se discute cursul evenimentelor. În cazul în care mareşalul ar fi refuzat negocierile cu Aliaţii, regele l-ar fi demis şi ar fi format un nou guvern din partidele de opoziţie. Noul guvern ar fi invitat Germania să se retragă din România fără război, un scenariu nerealist după câte s-a văzut. Acest scenariu a fost aruncat în aer de evoluţia frontului, generalii ruşi Malinovski şi Tolbuhin au lansat cu mult succes un masiv atac cu 1 000 000 de soldaţi şi 1500 de tancuri pe Prut. Plecarea lui Antonescu din Bucureşti risca să lase complotul fără obiect, aşa că data a fost devansată cu trei zile.
Ziua Z
În dimineaţa zilei de 23 august 1944, într-un ultim efort de al convinge pe conductorul statului să semneze armistiţiul, Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu i-au cerut istoricului Gheorghe Brătianu, nepotul liderului liberal, să îşi folosească trecerea de care se bucura pe lângă mareşal. Era vorba de acceptarea unei întâlniri cu regele unde să se ia o hotărâre neîntârziată.
Mareşalul i-a ascultat argumentele lui Brătianu şi a fost de acord să meargă la Palat dar cu condiţia ca Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu să îi trimită până la ora trei o scrisoare, confirmând sprijinul pe care i-l ofereau în semnarea armistiţiului. De asemenea, mareşalul le-a cerut să îi fie aranjată o întâlnire cu regele la ora 16.00. Pentru Mihai Antonescu se aranjase o întâlnire la 15.30. Regele şi-a convocat consilierii şi a hotărât ca înlăturarea mareşalului să aibă loc în prezenţa sa în după-amiaza respectivă. S-a trezit însă pe cont propriu după ce nici un lider politic dintre cei patru implicaţi în complot nu a fost de găsit de către oamenii regelui.
Totul a fost pus sub semnul întrebării în momentul cînd Gheorghe Brătianu nu a reuşit să-i găsească pe Maniu şi Brătianu şi, implicit, să-i aducă documentul lui Antonescu. Furios, acesta a spus că la rege va merge doar Mihai Antonescu singur şi care va prezenta regelui scuzele sale.
Şi totuşi, lucrurile s-au precipitat. Mihai Antonescu a ajuns la Palat la ora stabilită şi a fost primit de rege şi de generalul Sănătescu. A cerut scuze în numele mareşalului dar Sănătescu l-a sunat pe mareşal, spunând că nu are nici un rost să îl umilească pe rege în acest moment critic. Mareşalul a acceptat să vină. A fost escortat în salon pentru a-l întâlni pe rege, care era împreună cu Mihai Antonescu şi Constantin Sănătescu. Mareşalul a început să facă o dare de seamă amănunţită a situaţiei de pe front şi a zis că va încheia armistiţiul doar după ce va obţine consimţământul lui Hitler. Regele a replicat că situaţia militară nu mai poate suporta întârziere; de vreme ce trupele sovietice ocupaseră o parte din ţară, armistiţiul trebuia semnat imediat. Întrebat de rege dacă se va alătura unei persoane care i-ar contacta pe Aliaţi, mareşalul a răspuns: „niciodată”. După ce s-a retras puţin în biroul său, pentru a-şi anunţa colaboratorii (Stârcea, Buzeşti, Ioaniţiu şi generalul Aurel Aldea) că a sosit momentul arestării lui Antonescu, regele s-a întors în salon şi i-a spus că, în conformitate cu dorinţele poporului român exprimate prin intermediul a patru partide democratice, scotea România din război pentru a o salva de la dezastru. Dacă mareşalul ar refuza să execute ordinul regelui ca armistiţiul să fie încheiat, atunci s-ar putea socoti demis. Cei doi Antoneşti au fost arestaţi şi în cursul serii predaţi comuniştilor. După câteva zile, mareşalul va fi predat autorităţilor sovietice care îl vor ancheta până în 1946, aşa după cum am mai prezentat. Despre evenimentele din seara şi noaptea lui 23 august 1944 în numărul următor.
Antonescu aştepta căderea
Unii istorici sunt înclinaţi să creadă că dacă Antonescu ar fi dorit efectiv, după 19 August 1944, să organizeze rezistenţa pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, n-ar fi avut ca primă prioritate mutarea guvernului într-un târguşor din masivul Retezat (dispoziţie luată de guvern, cu a cărei îndeplinire fusese însărcinat Mihai Antonescu) şi organizarea rezistenţei în Transilvania (cum le-a declarat Regelui şi lui Sănătescu la 23 August). De altfel, militarii ştiau că linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi nu putea fi folosită decât împotriva unui atac dinspre Sud-Vest, cum a fost cazul în 1917-1918.
